Mircea Radu IACOBAN

Mi s-au păstrat din copilărie câteva deprinderi alimentare bine așezate și acum în obiceiurile bucătăriei familiei. La loc de cinste, cartofii prăjiți, care, în ținutul Sucevei și-n anii sărăciei de după război, erau totdeauna prezenți la prânz, seara și oricând altcumva era orânduită masa, spre a reprezenta alimentul de bază în farfuriile bucovinenilor. Acum, îi considerăm mai degrabă garnitură; atunci, de nevoie, dominau autoritar, făr-de altă susținere și făr-de concurență, gastronomia  secetei și foametei de după război.

Toamna mai intra în meniul copilăriei și porumbul copt, ori mai ales fiert, al cărui miros, ca să nu zic aromă, de câte ori îl întâlnesc, parc-aș coborî în universul olfactiv familial și familiar al anilor ’44-’54. Drept pentru care m-am bucurat să aflu în frigiderele de la Kaufland porumbul fiert din amintirile juneții. Adevărat, cei doi știuleți de păpușoi dulce ambalați în pungă vidată costă cât o cutie de ciocolată, dar nu ezit să-i trec de fiecare dată pe lista comenzilor la „Glovo”, mai ales că-i pot afla și-n aprilie, când, iată, primăvara, mă pot bucura cu aromele toamnei. Surpriză la citirea etichetei: știuleții vin tocmai din... Spania, de la Segovia, exportați de firma „Hijos (adică fiii) Teodoro Munez” și-s importați în Romania, cel mai mare producător de porumb dintre toate statele europene (date din 1991/1992), de către „Green fruit & vegetables București”. Suntem campionii continentului și cumpărăm din străinătate cei doi știuleți pe care firma bucureșteană, de s-ar nevoi să-i așeze în pungă vidată, ar răs-tripla veniturile obținute de pe aceeași postată de porumb prășit în România! Să vezi și să nu crezi!

Am cumpărat și prune. Chiar bune! Sunt comercializate de Cooperativa SC „Depal” SRI din comuna Dăești - Sâmbotin, județul Vâlcea. Cum se știe, dealurile Vâlcei sunt pline de livezi. Adevărat, „produsul” este importat și, altfel coafat, e trimis în magazine ambalat cum se cuvine, „europenește”, în pungi ermetice, spuzite cu sumedenie de inscripții prevenitoare de tipul „copiii mici trebuie supravegheați când consumă acest produs”. Cum să-i lași nevegheați taman la prune? Toată copilăria am înfulecat în neștire perje, cu o negrijă care, vai de mine, putea să-mi cauzeze. Ferice, am scăpat nevătămat! Surpriză: când citesc inscripțiile până la capăt, aflu un amănunt: „țara de origine - Chile”. Care va să zică, sătenii din Dăești, comună înconjurată de livezi, și mari cultivatori de prune, aduc perje din celălalt capăt al pământului, spre a le vinde acasă! De ce să se complice, să curețe copacii de uscături, să-i stropească, să se cațere la cules? O fi așa de grea ambalarea în pungi plastifiate? Nu-i mai simplu să bată depeșă în celălalt capăt al mapamondului și-apoi s-aștepte vaporul din Valparaiso care să traverseze oceane spre a-i aduce prunele mură-n gură și cu preț mult exagerat, tocmai din America de Sud?

Așa-i și-n fotbalul românesc: de ce să creștem jucători, când putem lesne să-i aducem din afară? Gogoșari din Turcia, fotbaliști, la Iași, din Insulele Capului Verde! Se scrântește limba comentatorilor când e să pronunțe numele chisnovate ale fotbaliatorilor străini ce copleșesc fotbalul autohton! Importăm mere şi roşii făr de gust și miros, deşi pământul românesc ar putea ostoi cererea de alimente a unei bune părți de Europă! Și tot aşa cum puțin ne pasă de valorificarea înaltă a culturilor tradiționale, se părăgineşte şi fotbalul nostru. De când n-aţi mai văzut un meci între echipe de „pitici”? Parcă n-au fost niciodată! La vremea copilăriei mele, întâlnirile echipei „mari” erau prefaţate obligatoriu de meciuri între formaţiile de copii ori de juniori.

Într-un singur cartier al Sucevei, Ițcanii, ființau vreo cinci-șase echipe de „pitici”, iar meciurile lor adunau la stadionul „CFR” toată suflarea fostei comune limitrofe. Sigur, vremurile s-au schimbat, altele-s și țelurile, și tentațiile. Maidanele au dispărut, majoritatea odraslelor rubiconde de azi stau cocoșate pe telefonul mobil și tabletă, învață sârguincios engleza, scriu agramat românește, în loc să citească marea literatură, se nutresc copios din rezumatele pe Google, și „consumă”, sub privegherea nutriționistului, perje exotice aduse la Dăești. Unde ni-s juniorii? De unde să ţâşnească fotbaliatorii de azi şi, mai ales, de mâine?

Naționalele de juniori încasează bătăi rușinoase când scot nasul în lume, iar când e să alcătuim reprezentativa „mare”, suntem obligați să recurgem la aceeași listă în care fiecare e mediocru în felul său. Așa că importăm ardei grași etichetați în portugheză, varză, roşii din polistiren... şi, în Liga întâia, jucători de mâna a treia. Care vin în România pentru bani și-atât. De ce n-avem? Asta-i întrebarea. Marea întrebare. Răspunsul se ştie. Degeaba se ştie.