Mircea Radu IACOBAN

S-a decis construirea autostrăzii Iasi-Chișinău-(Odesa) și a podului  peste Prut, ce ar urma să fie conectate cu A-8 la Ungheni. Am  pus Odesa între paranteze fiindcă traseul cel mai lesnicios ar urma să traverseze așa zisa „Republică Transnistreană” și-i greu de sperat într-o colaborare onestă de asemenea anvergură între Chișinău și Tiraspol, mai ales că transnistrenii nu agreează cel mai mic semn de apropiere  între Republica Moldova și România., d-apoi când ar fi  vorba despre conexiunea cu o „Autostradă a Unirii”. Se mai vorbește și despre adoptarea (foarte costisitoare) ecartamentului „normal” de 1435 mm. decisă de basarabeni, dacă  îmi amintesc bine, încă de prin 1991. Și tot de atunci abandonată. Esențialul este că punctul de frontieră Ungheni va prelua cea mai mare parte a traficului rutier european vest-est, aducând aproape de normalitate o situație care, din 1990 încoace, se tot încearcă a fi peticită, și cât de cât îmbunătățită – numai că punctul de la care s-a pornit după plecarea grănicerilor ruși de la Prut era atât de jos și de mizerabil, încât pentru a-l civiliza barem oarecum au fost necesare mari eforturi și din partea României, și din aceea a vecinilor noștri. Sunt de neconceput, aș zice chiar unice, și nu s-ar cuveni uitate, cele ce se petreceau atunci la unicul punct de  trecere (Leușeni-Albița), unde se aștepta, de regulă, cel puțin două zile și trei nopți: năboia în anii aceia mulțimea de ruși, gruzini, bașkiri, armeni și ce vor mai fi fost – era singurul punct de trecere al sudului ex-sovietic către occidentul interzis pe care se năpusteau să-l descopere. Bineînțeles, tăbârcind enorme sacoșe speciale („geamandan-vagon”) cu mărfuri ce nădăjduiau să le vândă pe ici-colo. Nu se poate istorisi calvarul unei asemenea așteptări umilitoare și idioate, frigul nopților, duhoarea mormanelor de excremente ce bordau șoseaua („vnimanie, bărbații în porumbul din stânga drumului, femeile în dreapta!”) bețivăneala năucă a celor din jur exasperați de nemișcarea coloanei pe patru roți. Un apreciat neurochirurg ieșean venit să-și vadă rudele la Chișinău, după ce a zăcut două zile și o noapte la vamă, mi-a dat cheile și m-a rugat să-i aduc mașina când s-o putea, el  încercându-și norocul la Ungheni, unde o afla vreun tren. Evident, n-a găsit bilet, și  povestea-i prea lungă s-o istorisim aici: obținerea unui bilet pe relația Chișinău-Iași însemna o victorie, cu care soarta te învrednicește rar și cu zgârcenie! Niciodată nu erau bilete nici la tren, nici la autobuze! Greu de înțeles, fiindcă, practic, barem o clipă-două, până la epuizare, ar trebui, nu-i așa, să existe la ghișeu. Am întâlnit în holul hotelului  „Cosmos” femei în vârstă plângând cu adevărată disperare: plătiseră, în România, bilete de întoarcere, dar locuri în tren puteau fi obținute cel mai devreme peste 26 de zile! Era efectul de vârșă: scula de pescuit ce permite intrarea peștelui, dar nu-i mai îngăduie să iasă… Funcționa un singur tren Chișinău-București, în vreme ce 21 perechi de trenuri asigurau legătura României cu Ungaria. Probabil se considera că dacă România și Moldova au un singur imn (așa era în vremea despre care scriu) și un singur steag, se cuvenea să aibă și un singur tren… Am pățit-o și eu: aveam bilet în toată regula, dar n-am fost primit în tren: însoțitorii de vagon (moldoveni) au anunțat cu aroganță și indiferență că… nu-s locuri: „avem grup!” Cum să nu fie, când diagrama locurilor vândute arăta jumătate de vagon liber! Numai că feroviarii din Chișinău vindeau la licitație locurile pe parcurs și-și băgau banii în buzunar… Drept pentru care am solicitat o audiență ministrului  transporturilor de la noi, dl. Traian Băsescu. Domnul ministru m-a primit cu exclamația „Sunteți primul din presă care discută cu mine înainte de a mă înjura.” (N-am știut dacă s-o iau de bine, ori de rău.) Din dialogul purtat cu Domnia sa (nu știu de ce, dar tot timpul mi  s-a adresat cu „Domnule Ioanițoaia”) am aflat că-i este cunoscută starea deplorabilă în care afla trenul „Prietenia”, dar nu poate interveni fiindcă n-are jurisdicție, asemenea  vapoarelor aflate sub steag străin, este parte a teritoriului statului respectiv. Și, oricum, solicitările de bilete pe relația cu Chișinăul depășesc mult posibilitățile de transport oferite de calea ferată.

     Așa că a rămas cum am vorbit în tren.