Mircea Radu IACOBAN

De când lumea și pământul, războaie se pierd, războaie se câștigă. Unele victorii se obțin cu prețul unui șir nesfârșit de jertfe, altele sunt rod al trădării, ori pur și simplu al renunțării inamicului la luptă, definită prin latinescul „non combat”. Este ceea ce se petrece acum pe frontul nevăzut al prezervării limbii românești corecte, unde se menține iluzia unei rezistențe combative, dar de nicăieri nu se aude chemarea „hai la lupta cea mare!” Trăim cu credința că ceea ce-i al nostru, românesc, e pus deoparte și cu strășnicie păzit, când, în fapt, limba vechilor cazanii este constant și regretabil agresată. Faptul că presa acordă cu timiditate ceva spații unor discuții prea puțin răspicate și, ades, consacrate unor teme minore, n-are cum rezolva esențialul. Detașamentele izolate de partizani pot șubrezi avansarea invadatorilor, dar războiul îl câștigă armata țării atacate! Care, la noi, rămâne cu arma la picior, lăsând în sarcina „uzului” să legitimeze nu numai agramatisme, ci și tâmpenii pur și simplu, expresie moțată a inculturii suverane. Sunt „combătute” blajin și îngăduitor, așa că, în cele din urmă, intervine așa-numita legitimare a „uzului”, investit cu puterea să le acorde ilicit cetățenie. Mareșalul imputernicit teoretic cu comanda armatei de lingviști, Academia Română, are trupă, dar n-are gloanțe: degeaba normează, câtă vreme decizia suverană nu-i aparține: au preluat-o imperios radioul și televiziunile, care, în loc să plivească stratul de bălării, îl nutresc copios. Sigur că nu cu parul se apără corectitudinea și puritatea limbii strămoșești, și nici nu-i nevoie de sancțiuni și ordonanțe de urgență: cele doar cinci minute acordate de postul public tv în ore de vârf regretatului George Pruteanu au curățat eficient și fără drept de apel parte din buruienișul ce parazita stratul înflorat al limbii strămoșești – dar a fost, foarte demult, prima și ultima implicare a statului într-o luptă din pricini necunoscute repede abandonată. După care s-a revenit la non-combatul comod și iresponsabil, drept pentru care ne-am potcovit cu aberații de tipul mutării accentului din numele de familie strămoșești pe o penultimă silabă inventată, inexistentă în patronimicele noastre – se pare că așa sună mai „elevat” și mai puțin plebeu, că altă motivație tâmpă nu văd să fie. Pe tată îl cheamă Grădinariu, cu accent pe a, iar pe fiu, Grădinariu, cu accentul mutat pe i și cu o silabă în plus! Numai că „nume propriu” nu înseamnă că-i al nostru și facem ce vrem cu el: îl avem în leasing, de la străbuni, nu există nici o îndreptățire să-l modificăm dintr-un moft elitisit! Și fiindcă am scris „nici o”: toate limbile pământului se străduiesc să elimine complicațiile gramaticale, noi, dimpotrivă! Până acum, scriam în toate împrejurările „nici o”. Mai nou, s-a schimbat moda și se va scrie „nicio”. Mă rog, nu-i un capăt de țară, așa o să facem, numai că de acum înainte va trebui să cugetăm adânc: într-un cuvânt se va scrie „când reprezintă o unitate morfologică și este prezent în enunțuri negative alături de un substantiv cu care se acordă”, altfel rămâne despărțit! Cumplit meșteșug de tâmpenie! Dacă ne luăm după grămătici, sintaxa a devenit, în ceea ce privește completivele, nesfârșit motiv de exhibare a inteligențelor scormonitoare de nuanțe – altfel, de inutilă extensie infinită! Ca să nu mai vorbim despre minunăția de „ca și”, expresie totală și definitivă a ofensivei inculturii crase și ilustrare a zicerii „noi vorbim, nu gândim!” Când îl aud pe demnitarul cutare prezentându-se „eu, ca și ministru” mă minunez cum de nu-și dă seama că, utilizând acest „ca și” parazit și agramat, de fapt așează sub îndoială chiar propria-i calitate de ministru! Dacă ești „ca și”, s-ar putea, logic, să nu mai fii... și! Păstrăm cu venerație în fondul principal lexical ziceri stupide, cu izvorul în alte vremuri: am auzit, la un post tv. că „prostituata X își desfășoară activitatea în centrul civic”. Iat-o devenită intelectuală! Nici cu al de Rareș Bogdan nu mi-e rușine când îl aud vorbind despre „doisprezece fete” și „ora doisprezece”: de-ar fi consecvent, n-ar trebui să spună și „ora doi”? Sumedenie de agramatisme și ilogisme și-au aflat locul în culcușul îngăduitor și călduț al necunoașterii limbii române, profitând de non-combatul practicat taman de cei care s-ar cuveni s-o apere. Tristețea e că n-aud pe nimeni să strige „aux armes, citoyens!”