Mircea Radu IACOBAN

Putem vorbi acum despre o producție folclorică demnă de luat în seamă, sau totu-i contrafacere și uzurpare de titulatură? Dacă e să ne luăm după definiția tradițională, observăm că ar avea nevoie de un consistent update, fiindcă versul anonim nou născut nu mai circulă de mult din gură în gură, ci din PC în PC și dintr-o emisiune în alta, badea Gheorghe îi poate expedia instantaneu Maricicăi strofa de amor prin grația telefonului mobil, tiparul a devenit (prea) de tot accesibil, și ritmurile vremii noastre nu mai îngăduie necesara cizelare în timp. Așa că ne sunt prezentate drept creații „folclorice” sumedenie de contrafaceri complet în afara definiției genului! Radioul, televiziunile transmit 24 de ore din 24 „cântece din folclor”, inclusiv din „folclorul nou”, a apărut și compartimentul „Etno” (care, între altele, propune schimbarea totală a instrumentelor tradiționale, prin trecerea de la cele acustice la electroacustice, precum și sonorități de manele și din muzica pop). Iar fundalul etnografic este copleșit de aiuristice costumații fastuoase inventate de designeri vestimentari specializați în odăjdii – drept pentru care poate ar fi momentul să reamintim ce înseamnă într-adevăr creație folclorică. Pe scurt, definiția presupune următoarele: caracter (1) tradițional, (2) colectiv, (3) oral, (4) anonim, (5) sincretic. Câte dintre cântecele pe care le ascultă și le aplaudă 49,7% dintre români (sondaj Inscoop Research) îndeplinesc condițiile genului? Singurul respectat întrucâtva – de fapt, mimat – ar fi caracterul mai mult sau mai puțin tradițional al liniei melodice; în rest, nimic! Dar absolut nimic, în cârca „folclorului” fiind silnic instalate tot soiul de confecții, nu numaidecât eșuate artisticește, dar cărora li se cuvine așezarea într-alt raft decât acela în care se lăfăie acum. Cum vine cu caracterul colectiv, câtă veme textul unei „melodii populare” în circulație pe internet este... semnat de Ghiță Munteanu și Mihăiță Chișu? Ori „Dor de țară”, difuzat cu precizarea... „versuri de Sandu Gabriel Goman”? În cazul primei melodii menționate, dincolo de adevărata enormitatea ignorării caracterului anonim se ascunde încercarea de legitimare a manelei ca proprie... folclorului nostru! Și nu-i vorba doar de ritmica anatoliană, ci mai ales de „creația poetică” în sine: „Au fost și zile senine / bucurie-n viața mea / Tu te-ai bucurat cu mine/ și mi-ai fost alăturea. / Fie viața cum o vrea / am averea cea mai mare /am prietenia ta...” Titlul generic sub care circulă ilicit pe net este nici mai mult nici mai puțin decât „Muzică populară nouă. Cele mai noi melodii populare din 2019”! Ca să nu mai vorbesc despre numeroasele texte pur pornografice, și ele considerate „creație populară”! Halal folclor românesc... nou! Însăși sintagma „folclor nou” ar merita o discuție aparte: a pus-o insistent în circulație, din rațiuni propagandistic-politice, „epoca de aur”, cu făcături de genul „Badea meu e tractorist”. Dacă e să fim sinceri până la capăt, în categoria „folclor nou”, oarecum înscrisă în rigorile definiției mai rămâne, azi, poate creația colectivă a peluzei stadioanelor, poate textele, de regulă satirice, puse în circulație nu din gură în gură, ci deloc... oral, din P.C. în P.C. (cum ar fi, de pildă, balada „Ion Americanul”, reprodusă în această rubrică cu alt prilej – de altfel, Legea nr. 26/2008 nu mai vobește despre oralitate, ci de „transmiterea pe cale informală”). În rest, versificările textierilor, de multe ori autorul fiind chiar solistul, oscilează între pastișă minoră și involuntară parodie. Nu împărtășesc opinia de-a dreptul jignitoare potrivit căreia preferința pentru cântece populare aparține „unuia și aceluiași public numeros lipsit de pretenții intelectuale”. E-o desconsiderare elitistă, fiindcă nu cred că există român care, indiferent câtă instruire are, să nu vibreze când Maria Tănase, anticipându-l cumva pe Nichita Stănescu („Hai să ne haidem!”) cântă „Haida, haida, de trei ori / Să-ți miroase gura flori”, ori când ascultă „Ciobănaș cu trei turme de miei”, „Mă dusei să trec la Olt”, „Cine-a pus cârciuma-n drum”, sârbele, horele, bătutele, într-adevăr constituente ale tezaurului nostru folcloric. Interesant este că titlurile mai sus invocate, deși-s înregistrate în volumul-inventar „Patrimoniul cultural imaterial din România”, editat de Institutul Memoriei Culturale, pe net figurează sub titulatura „Versuri și creații. Cele mai noi versuri” (altă prostie: cum adică, versurile nu-s creații?). Nu-i român adevărat cel care nu-și iubește istoria, limba, și nu în ultimul rând comorile folclorului, numai că-s de neacceptat falsurile unor cântăreți drapați în slujitori ai tradiției. Firește, au dreptul să cânte ce vor și cum vor, „gura lumi-i slobodă / să mănânce lobodă”. Unii izbutesc să intereseze și să încânte, alții nu – doar că prestația lor bine remunerată s-ar cuveni așezată cel mult sub titlul îngăduitor „În dulcele stil folcloric”. Și cam atât.

P.S.

Am început să ne bucurăm și când, la fotbal, luăm bătaie! Comentatorii meciului de la Madrid (cu o prestație la microfon mult apropiată de aceea a fotbaliștilor noștri în teren) exultau de fericire la auzul fluierului final! Și cum mereu s-a spus în comentariu că mai este timp destul pentru dregerea busuiocului, îmi îngădui să semnalezez și eu ceva musai de îmdreptat. Adevărat, total neesențial, mărunt, hazliu de n-ar fi trist, și pentru starea culturală a lotului, cumplit de jenant: ați observat cât de groaznic, de fals și de aiurea cântă băieții noștri strofele din imnul național? Nu mai vorbesc că după „acum, ori niciodată” cuvintele sunt bolmojite și aproximate din pricina necunoașterii textului. Bine, n-o să-i pretindem lui Alibec să-nvețe două-trei strofe, nici lotului să concureze „Madrigalul”, dar nici nu-i cu putință tolerarea insultării imnului țării cu asemenea (iertare, altă rimă n-am avut) mugete dezarticulate. Grigore Vieru avea o vorbă: „Tu taci atunce, tot în limba ta!” Cred că barem asta le-am putea pretinde: să tacă demn, eventual să dizeze. Goluri să dea, că de asta îi iubim (cu toane) și-i plătim (regește).