Mircea Radu IACOBAN

Cum se desfăşurau anchetele în procesul de acum 70 de ani al lui Lucrețiu Pătrășcanu? Lena Constante a declarat ce i s-a cerut după ce i s-a smuls părul din cap. Alţi interogaţi (că lista era lungă, doar trebuia inventat ditamai complotul!) au fost bătuţi cu sălbăticie noapte de noapte. Pătrăşcanu n-a fost supus unor astfel de tratamente, dar, după cum el însuşi scrie într-un memoriu, „45 de nopţi şi zile, noapte de noapte, zi de zi, am dormit un ceas, maximum două” (metoda interogării „în ture”). Întrucât nu exista, practic, nici o probă, anchetatorul cerea acuzatului… să se auto-incrimineze: „organelor de cercetare le sunt în întregime cunoscute acţiunile d-tale criminale împotriva regimului şi în vederea răsturnării regimului nostru de democraţie populară. Eşti hotărât să arăţi sincer, cinstit, fără ocol şi fără frică aceste acţiuni?” Până şi Inchiziţia înfăţişa acuzatului probele incriminante; justiţia română a anilor ’50 nu considera necesar! Sinistrul colonel Şoltuţiu a alcătuit un plan de muncă pe puncte („tov. Şoltuţiu aproape în fiecare zi spunea că trebuie să strângem probe, că este ordin de sus…”) în care obiectivul nu era stabilirea adevărului, ci „obţinerea de rezultate pozitive” sub deviza „poate exista un singur dubiu – că acuzaţii n-au spus tot ce au săvârşit.” Pur şi simplu ţi se taie respiraţia când constaţi până unde a putut ajunge înjosirea ideii de justiţie şi la ce mizerii se poate preta conducerea unei ţări „democratice”, în care Gheorghiu Dej asculta cu satisfacţie, în cabinetul său, benzile înregistrate la proces, iar preşedintele Completului de judecată, gen. mr. (r.) Ilie Moisescu era mereu chemat la telefon de Chişinevschi, „care îmi făcea observaţii şi dădea îndrumări asupra conducerii şedinţei”. Mascarada trebuia să-şi urmeze cursul, cu atât mai mult cu cât şi în celelalte „ţări frăţeşti” aveau loc degradante spectacole similare – cazul Rajk în Ungaria, Kostov, în Bulgaria, apoi procesul Slansky, de la Praga, cu ştiutele lui efecte produse conform „teoriei dominoului”. Interesant este că din rechizitoriu a fost eliminată total acuzaţia de „naţionalism şovin” (discursul de la Cluj) care, după 1968, a fost prezentată ca esenţială în desfăşurarea procesului. Nu mai era nevoie, câtă vreme Pătrăşcanu a fost „dovedit” ca… spion englez! Reabilitarea din 1968 n-a fost, cum s-a vrut să pară, o expresie a dorinţei de restabilire a adevărului și de a se face târzie dreptate, cât mai ales prilejul pentru Ceaușescu de a-i da ghiontul decisiv lui Al. Drăghici & comp.: lupii tineri îşi făceau loc cu coatele, sprijinindu-se, la nevoie, şi pe cadavre. Ceauşescu înfiinţează o Comisie (secretă) de cercetare a cazului Pătrăşcanu, după ce o investigaţie prealabilă (1965) stabilise că acuzaţiile ce au dus la condamnarea la moarte n-au nici o susţinere. Concluziile le-a înfăţişat secretarul general, la o şedinţă cu activul: „procesul a fost o înscenare odioasă, iar Pătrăşcanu, victima unui asasinat mişelesc.” Cu acest prilej, „justiţiarul” Ceauşescu a creionat portretul celui împuşcat la Jilava: „Era un om de mare valoare intelectuală, un om de vastă erudiţie şi cultură marxist-leninistă, un remarcabil conducător de partid”, care a fost ucis „prin împuşcare de la spate.” Anchetarea anchetatorilor lui Pătrăşcanu a condus, cum era de aşteptat, la recunoaşteri spăşite, toate cu aceeaşi motivaţie: ordinul de sus şi presiunea malefică a consilierilor sovietici, care, potrivit declaraţiei lui Teohari Georgescu, „făceau să iasă apă din piatră”. Cu toate acestea, în faza finală a procesului, sovieticii au refuzat să se implice. Miron Constantinescu, trimis la Moscova spre a obţine încuviinţarea lui Malenkov pentru condamnarea la moarte, n-a avut succes. Nici Hruşciov n-a voit să se amestece: „e treaba voastră, a românilor, voi s-o rezolvaţi, nu noi o rezolvăm.” Întrebat, la anchetă, dacă „dumneata ai schingiuit?”, sinistrul colonel Şoltuţiu a ripostat cu inocenţă: „la mine veneau gata schingiuiţi.” Adevăratul tir era însă îndreptat către Al. Drăghici. Ca răsplată pentru că a acceptat să se pensioneze, retrăgându-se din toate funcţiile de partid, i s-a dat casa pe care şi-a ales-o (şi în restaurarea căreia Gospodăria de partid a trebui să investească 318.000 lei), stabilindu-i-se şi o pensie lunară de 4000 lei (cât salarul a 5 profesori). La Plenara CC din aprilie 1968, raportul consfinţea: „Lucreţiu Pătrăşcanu a fost arestat abuziv în 1948” şi, până la data procesului, „nu s-au descoperit probe, nu s-au obţinut mărturii care să dovedească învinuirile aduse.” Se zice că tartorul anchetei, col. Şoltuţiu, s-ar fi întors la Cluj, în postul ce l-a avut: director adj. al Bibliotecii Universitare. Printre cărţi, adică, tocmai el, cazangiul semi-analfabet! După pensionare, a refuzat orice discuţie, rămânând adept al cinismului lui Dej: „l-am potcovit pe Pătrăşcanu aşa cum trebuia să fie potcovit.”