Mircea Radu IACOBAN

A murit Dinu Săraru. Avea 91 de ani. Cu câteva zile în urmă îmi telefona să mă informeze că în cotidianul „Adevărul” urmează să apară un articol al său în bună măsură dedicat sussemnatului. Ceea ce s-a și întâmplat (vezi „Adevărul”, 16 februarie 2024). Avea să fie ultimul text scris și publicat de Dinu Săraru. De fapt, „scris” este un fel de a spune, fiindcă era de mulți ani complet orb și-și dicta articolele soției, Viviana, sau fetei, Ruxandra. Simțindu-și sfârșitul aproape, chema, pot spune „in articulo mortis”, amintirea unei „secunde fericite” care să-i lumineze ultimul drum – de altfel, tableta se și intitulează „Clipa de fericire.”

Iată textul: „Prietenia mea cu Mircea Radu Iacoban s-a întrețesut în timp în războiul de țesut oltenesc și cel moldovenesc până a fi consacrată ca o prietenie de suflet, de credință și de baricadă culturală într-o epocă atât de primejduită de canoanele dictaturii și menită să valorizeze pentru mine o secundă în care am fost  fericit în ipostaza de director de teatru. Această poveste s-a petrecut în toamna anului 1989, când MRI era directorul Teatrului Național <Vasile Alecsandri> și când, invitându-mă la Iași să joc în sala mare de 1000 de locuri a Naționalului, ne-a oferit o săptămână întreagă Teatrul întreg” (n.m.: este vorba despre o micro-stagiune a Teatrului Mic primită aproape în triumf de publicul ieșean).

Sunt evocate, mai întâi, dificultățile de ordin tehnic: „În acel octombrie, ca să deplasez rentabil repertoriul Teatrului Mic aveam nevoie de cel puțin șase spectacole, între care și cel al Cătălinei Buzoianu după scenariul inspirat de romanul <Niște țărani>. Erau necesare cel puțin șase camioane mari, numai că, <în plină campanie de toamnă>, toate mașinile erau blocate pentru strângerea recoltei”. I l-am prezentat atunci pe inginerul Vișoianu, directorul unei puternice Gospodării agricole de stat, doctor în agronomie și… nepot al lui Tudor Mușatescu, evident, împătimit de teatru, mai ales că soția lui a fost secretară literară a Naționalului. Vișoianu și-a asumat riscurile cuvenite asigurând „flota” de camioane care, la întoarcerea în Capitală, a adus nu numai elementele de decor, ci și cadourile localnicilor: „lăzi cu mere și pere, struguri, legume, sticle cu vin de Cotnari, cutii de conserve, cum se făceau atunci, iar doctorul în agricultură înființase și o fabrică de conserve” – scrie Dinu Săraru. După care notează reportericește: „La șapte seara începuse cu precizie, ca la Teatrul din București, spectacolul <Niște țărani>, urmărit din loja regală de MRI și directorul Teatrului Mic, cu draperiile trase ca să nu fim văzuți din sală. Reprezentația s-a desfășurat dintr-un capăt în altul în uralele celor 1000 de spectatori care, în final, se ridicaseră în picioare ca și securiștii de pe culoare, îi aplaudau pe actorii din spectacol, și în primul rând pe Mitică Popescu, interpretul lui Năiță Lucian. Să vezi 1000 de oameni în picioare aplaudându-l pe Mitică Popescu! Ceea ce nu l-a împiedicat pe solidarul frate al meu MRI să miște draperia ce acoperea loja regală – și atunci Mitică Popescu m-a descoperit și pe mine și a îndreptat aplauzele către loja noastră. Am văzut 1000 de oameni întorcându-se spre loja regală unde afla scriitorul și directorul Teatrului unde se juca <Niște țărani>. O secundă din viața mea de director de teatru și de scriitor a pecetluit clipa de fericire pe care am trăit-o.”

Putem crede că a fost ultima imagine păstrată de ochii lui fără de vedere în momentul treceri imaginarului Styx care separă agitata lume a viilor de eterna tăcere a morții. Fireștile manifestări de regret ce le-a adus despărțirea de valorosul romancier și excelentul director de teatru Dinu Săraru au fost însoțite și de reproșuri târzii, unele mai întemeiate, altele mai puțin sau chiar deloc. Cu siguranță, nu-i acum momentul unei astfel de discuții. Evident rămâne că Săraru a fost un prozator înzestrat cu har, un condeier inteligent și sagace, un inventator și reinventator de teatre performante cum de mult n-am avut. Dea Domnul, în viitor, s-avem!