Mircea Radu IACOBAN

După publicarea articolului „Fiecare pas mută orizontul” am primit prin e-mail fotografia de mai jos. Destul de amărâtă, a fost făcută în 1959 de nu știu cine, probabil cu popularul aparat „Smena”; m-aș bucura dacă ar putea s-o mai dreagă cât de cât computeriștii gazetei, deși nu prea trag nădejde. Și așa cețoasă cum e merită luată în seamă, fiindcă grăiește despre un „a fost odată” la rându-i încețoșat de uitare și cu conture tremurate: „cealaltă viață”, pe care generația mea a trăit-o într-o altă Românie. Personajele din poză sunt sussemnatul și regretatul universitar sucevean Mihail Iordache, studenți în anul III la Filologia ieșeană. În urmă cu 65 de ani veneam prin glodurile moldave de la gară: Mihail ține sub braț mapa cu conferința menită să lumineze „țărănimea muncitoare” din satul Sârca. Amândoi eram trimiși de Societatea Română pentru Răspândirea Științei și Culturii, care primea de la Moscova, via București, unde erau traduse din rusă, conferințe de genul „Marea victorie a țărănimii colhoznice în lupta pentru pâinea poporului”, ori ghiduri practice cu sfaturi privitoare la semănarea porumbului în pătrat, la igiena personală a tractoristului ș.m.a. În poză, eu unul arborez un elegant palton pân-la pământ. Era, de fapt, paltonul lui Marin Sorescu. Până atunci purtasem mantaua de ceferist a lui taică-meu întoarsă pe dos, de se-ncheia invers, ca hainele de damă. În anul acela, Asociația studenților a dăruit învățăceilor mai necăjiți, dar cu rezultate peste medie în catalog, câte un palton nou-nouț, numai că distribuirea s-a făcut ca la încazarmarea la armată, adică „dacă nu vi se potrivește, schimbați între voi”. Sorescu, mai mărunțel de stat, primise un palton prea lung, eu unul prea scurt, așa că, firește, când, după vreo săptămână, ne-am văzut față-n față, le-am „rotit” între noi. Poate s-o fi păstrat în căptușeala paltoanelor câte ceva din duhul vremelnicilor posesori, fiindcă și după absolvire, am avut destine comune, conducând instituții similare din Iași sau Craiova (teatre naționale, reviste, edituri, asociațiile de scriitori), numai că la 1989 Marin a ajuns ministru și eu, șomer… Revenind la Sârca: în fiecare sâmbătă, împreună cu Mihail, băteam drumurile satelor moldave pentru a aduna un bănuț – n-am dat niciodată citire vreunei astfel de conferințe fiindcă nu venea nimeni la Căminul Cultural, dar primarul (sau cum se chema atunci) mai bifa o „acțiune”, iar noi primeam ștampila pentru cei 18 lei diurnă. Nu era deloc ușoară studenția de odinioară: la căminul „Eminescu” viețuiam 41 într-o cameră-hală, la cantină primeam în fiecare zi același lostopan de „crep” (griș cu nu știu ce), înaintea serilor cu dans de pe terasa Casei de cultură a studenților ni se citea la microfon articolul de fond din ziarul „Scânteia”… Să revezi și să nu crezi!