Mircea Radu IACOBAN

Se va împlini curând un an de la dispariția celui ce a fost Dorel Schor, un bun prieten și unul dintre cei mai prețuiți scriitor satirici din literatura de limbă română. S-a născut la Iași, a copilărit la Botoșani și a murit la Netaniahu, în Israel, unde emigrase în 1977. Ne-am pregătit împreună pentru examenul de admitere la Medicina ieșeană (1956), el a intrat, eu nu, dar aveam să ne reîntâlnim după aceea pe tărâmul literaturii. I-am publicat la „Junimea” cartea de debut intitulată „Șarpele și cupa”. Pe copertă era fotografia unui prunc durduliu, zâmbitor şi frumos în toate cele. Ca să vezi cum s-au scurs deceniile: ţâncul cu funduleţul gol de pe copertă (nepotul meu, Bogdan Niţescu) este acum doctor în geofizică și profesor la Universitatea Bogota (Columbia), iar Dorel Schor, prețuitul medic în orașul Netaniahu, s-a impus în lumea literelor ca unul dintre cei mai originali „doctori… în umor”.

Cartea „5000 de ani de umor evreiesc” (2002) îl plasează între Ion Pribeagu şi Grucho Marx şi-ntr-o companie mai mult decât ilustră: Shalom Alechem, Woody Allen, Art Buchwald, Alberto Moravia, Mircea Crişan, Dumitru Solomon, J.D. Salinger, Mihail Sebastian, Heinrich Heine (!), Franz Kafka, Tristan Bernard, Saşa Pană, Boris Pasternak (!), Tristan Tzara, Isaac Babel, Mozes Gaster (!). Îţi trebuie ceva umor pentru a accepta includerea în aceeaşi listă a lui Heine şi Mircea Crişan, a lui Sebastian şi Fred Firea, a lui Pasternak şi Sadi Rudeanu… Faptul că fiecare dintre cei antologaţi a comis, cândva, o pagină hazlie autorizează includerea în pluton, dar necesită, obligatoriu, stabilirea de grade, ierarhii, exceptări, explicări.

Departajarea o îngăduie mini-sinteza propusă de dificila probă a maximei și aforismului, adeseori trecută de Dorel cu strălucire. Mi-a trimis în manuscris o astfel de carte-tezaur ce adună, în comprimate atent cântărite, întreaga-i experienţă de viaţă. Nu se încadrează foarte exact nici în categoria maximelor, nici aforismelor, nici „stricto senso” în aceea a cugetărilor. Are câte ceva din fiecare. Şi dacă tot suntem la acest capitol: Vauvernague crede că „Maximele oamenilor dau pe faţă inima lor”, aşa că lectura cărţii „Înger cu coarne” poate oferi, într-o addenda virtuală, şi portretul medicului Schor: un blajin înzestrat cu ascuţit simţ al umorului, deosebit de sensibil, capabil să dibuiască cele ascunse dincolo de aparenţe, moralist „cu mănuşi”, care nu apelează la sentinţe contondente, ci la terapia subtilă, inteligentă, a umorului fin – până la urmă, tot coroziv. Chiar autorul se explică: „De multe ori când cititorul râde, aş prefera să zâmbească”. Cartea „Înger cu coarne”, căreia i-am scris postfața („Junimea”, 2007), ca și prefața la ediția spaniolă de la Madrid (2013), demonstrează o capacitate de sinteză inteligentă, adeseori clădită pe sugestiile paradoxului, cu fineţea umorului deştept, cu ştiinţa utilizării corecte şi profitabile a resurselor limbii române şi, mai ales, cu necesara încărcătură culturală ce-i permite să nu redescopere Americi de mult cartografiate. Multe din cele peste 1000 de „pastile” sunt atât de dense, încât se cuvin citite de două ori, fiindcă ascund cu graţie mici tezaure ale observaţiei profunde şi  neaşteptate: „Fiecare bărbat îşi are problemele ei”, „Dacă nu eşti contra nimănui, nimeni nu e pentru tine”, „Orice gunoi se crede îngrăşământ”, „Cine fură azi un ou... dar cine mai fură azi un ou?”, „Partea leului o decide leoaica”, „Femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii, mai ales văduvele”, „Şi visele ţin de poziţia (socială) în care dormi”, „Dac-am fi perfecţi, n-am progresa; şi nici n-ar mai fi nevoie”.

Cugetarea (maxima, aforismul) poartă un sâmbure amar și cu cât cobori mai în adânc, cu atât se dizolvă zâmbetul şi începe să fâlfâie aripa tragicului. Umorul injectat aforismului nu-i decât masca zâmbăreaţă menită să ascundă rictusul trist. Un soi de caşetă ce disimulează amăreala chininei. Dorel Schor a semnat cărţi de factură diversă: „Şarpele şi cupa” (Ed. Junimea), „Zmeul cel mic” (Ed. Albatros), tipărite în România şi în Israel („Amărâtul fericit”, „Doctor în umor”, „Consultaţii gratuite”). Cum se vede şi după titluri, proza lui este aşezată sub semnul satirei - evident, şi al umorului. A-i lipi însă autorului eticheta exclusivă „umorist” (chiar dacă el a fost înclinat s-o accepte) mi se pare şi prea puţin, şi nedrept.

A fost un scriitor remarcabil și-n toată puterea cuvântului. Şi cum nu putem încheia această evocare decât în cheie aforistică, mă întorc la panseurile ”îngerului cu coarne”: „Nimeni n-a murit din satiră. Exceptându-i, bineînţeles, pe satirici.” Dorel Schor a avut şansa să intre victorios în categoria celor salvaţi întru scris prin terapia zâmbetului care vindecă.