Mircea Radu IACOBAN

Când vezi cât au de lucru salvamontiștii la ceas de iarnă târzie, te-ntrebi ce-o fi în capul drumeților rătăciți pe traseele montane și ce naiba caută pe coclauri înghețate când și-n buricul târgului se înoată greu prin troiene. Nu vorbesc de tinereii zăbăuci care pornesc să urce Ceahlăul echipați cu teniși, geacă de fâș și cravată de mătase cu monogramă, ci de familiștii așezați, unii cu reumatisme și tabieturi, care își mai cară pe crestele Făgărașilor și odraslele după ei. Boala-i veche, se numește dor de ducă, și, de fapt, e-o suferință mai mult decât onorabilă: virusul plecărilor atacă centrii inerției. În formele acute, maladia încearcă să ne smulgă dintre membranele de beton ale orașului, fugărindu-ne iarnă-vară din creastă-n creastă ca o streche blajină și ciudată. Devenind cronic, dorul de ducă se-nchide într-un fund de gând, pulsând șters și neutru până în momentul în care privirea suferindului alunecă pe o hartă, ori peste funiile de cifre din „Mersul trenurilor” (Ralea: „o hartă tentează ca și o femeie frumoasă”). Instantaneu, pupila se dilată și prind să se zbată întrebări bizare, traduse apoi într-o dezordonată străfulgerare de sunete și imagini. În care pot fi văzute pâlpâitul flăcăruii din felinarul impiegatului din halta Dor Mărunt, fumurile înșiruite de-a lungul liniei Oravița-Anina, zâmbetul mirat al fetei șefului de gară de la Pustiniș, ori poate fi auzit oftatul cu care macazurile de la Livezi-Ciuc întâmpină trecerea personalului 5054, dacă nu și, rătăcit printre tufele de alun, țipătul răgușit al locomotivei diesel de pe linia îngustă ce ajunge (adică ajungea, fiindcă s-a desființat de mult) de la Turda la Abrud. Comportament tipic: bolnavul de dor de ducă va asculta cu disproporționat interes poveștile călătorilor deprinși cu drumul, va căuta cu precădere emisiunile tv cu imagini și povești de drumeție și va cerceta mai îndelung decât se cuvine ștampila poștei din Năruja ori Ilgani, căutând să înfiripe din jocul literelor știrbe răsuflarea Vrancei ori nemărginirea Deltei. Azi toate s-au schimbat – spune romanța. Așa-i, s-au schimbat, fie în bine, fie în rău. Avem mașini, fiecare dintre noi călătorește de zeci de ori mai mult decât izbuteau înaintașii. Se pare încă că, sufletește, cei dinaintea noastră erau mai câștigați: ei porneau la drum ca să vadă, să simtă și să înțeleagă, nu numai să ajungă. Își mai amintește cineva de fantastica sosire a lui Lesnea la Cheile Bicazului, istorisită de Ionel Teodoreanu? Ori imaginea lui Sadoveanu oglindită în limpezimea ghiolurilor de la Ilgani, ori expedițiile temerare ale lui Hogaș călare pe „Pisicuța” lui, ori drumețiile poznașe ale lui Topârceanu? Generația noastră mai întâi se interesează de pachetul de „servicii” (or fi având wi-fi la cabana „Trei Cuci”?) și starea asfaltului. Cu timpul, după cine știe ce drumeție bucșită de „servicii”, vom pretinde Agenției să ne pună de-o parte și câte o bucată de suflet la pachet! Iar nevestele, tentate din totdeauna să re-convertească amortizoarele în iaurt primar, interzic cu strășnicie călcarea vreunui petic de pământ făr-de asfalt. La naiba cu prigoriile, cătina, iezerele, nuferii, cătina, podbalul, trăiască asfaltul, această mixtură haină ce ne închide viața înăuntrul unor fatidice semne de circulație. Visăm să ne bejenim în sihla de pe Stânișoara, acolo fluieră mierla, nu polițaiul, acolo vedem cum apune soarele, nu cum se înroșește stopul, acolo auzim cum crește iarba, nu cum bat tacheții! Scriu la ceas de iarnă timidă și neserioasă, când foarte adânca cugetare „iarna nu-i ca vara” încă mai taie din elanuri, dar, cum se vede din rapoartele salvamontiștilor, se mai găsesc și semeni de-ai noștri gata, la vremea omăturilor, să-și încătărămeze rucsacul spre a se bejeni pe coclauri. Bravo lor! Nu știu dacă asta le aduce viață mai îndelungată, dar, cu siguranță, au parte de un trai mai adevărat. Dacă eliminăm nesocotința și aventurismul celor nechemați, rămâne curajul drumeților ce sparg cercul turtit în care ne aliniem existențele întru tihnă, preferând berica și partida de table cu vecinul de la 6 printre tufele amărâte din fața blocului. Chiar dacă multe dintre peisajele de altădată s-au mistuit, ceva nou de văzut, înțeles și simțit mai este și mereu va fi. Ceahlăul e tot Ceahlău, Bistrița-i tot Bistriță, munții Nemira nu știu ce-i aia vuiet citadin, Călimanii încă nu s-au radioficat… Într-o lună-două dă colțul ierbii. Ce ați spune despre o drumeție cu „servicii” de genul foșnet de cetină, țârâit de greieri, clipocit de ape, poteci nemarcate, stâne fără meniu fix, izvoare fără clor și pădure, pădure, pădure…