Mircea Radu IACOBAN

N-ar mai fi prea multe de spus în chestiunea privitoare la Roșia Montană: ca proștii (dar numai de prostie să fie vorba?) dăm din calicia noastră miliarde absolut de pomană și rămânem la statutul de țară care, de-ar fi să-și exploateze aurul din adâncurile atât de bogate în zăcăminte aurifere și alte metale rare, ar deține locul I în Europa! Iar noi, terorizați de fantoma cianurării, suntem pe zero! Turcia exploatează astfel aurul subpământurilor sale, Suedia de asemenea, ca și Finlanda, Polonia, Grecia – până și bulgarii au o exploatare în funcțiune și pregătesc, tot sub egidă tehnică canadiană, încă două! Au găsit și soluția care să înlăture orice suspiciuni de afectare a mediului: minereul extras este trimis cu vapoarele spre procesare în Namibia! Dovadă că pot exista soluții, fie ele și extreme! La fiecare doi ani se deschide pe continent o nouă mină; în funcție de caracteristicile zăcământului, se recurge fără ezitare la cianurare când altă soluție nu există – evident, cu luarea măsurilor proprii tehnicilor moderne. Culmea este că mineritul transilvan a fost, în secolul XIX, primul din Europa care a folosit separarea mineralelor prin cianurare – amănunt pe care nu l-am aflat adus în discuțiile privind Roșia Montană. Din profesori, am ajuns în banca patra, locul de la geam: acum primim lecții și am trimis emisari prin Africa să afle cum devine cu cianurarea. Iar cu două veacuri în urmă specialiști de la Logolda, Cavnic erau chemați să supervizeze deschiderea unor mine aurifere din Rusia! În mai bine de 150 de ani nu s-a înregistrat la noi nici un accident nefericit, drobul n-a căzut de pe horn! Catastrofa de la Baia Mare (cedarea unui baraj în 2000) s-a datorat nu cianurării, ci haosului post-revoluționar care a năucit și pus pe butuci industria națională. Mitingurile ONG-urilor sörösiste, aflate în slujba unor interese politice și financiare puțin bănuite atunci și prea evidente acum, au fost atât de vocale și de spăimoase încât nici n-au mai îngăduit punerea întrebării elementare de ce alții pot și au voie, iar noi, nu. Ditamai scandalul s-a făcut și pe tema redevenței ce urma s-o primească statul român: 6%. Or, aflăm abia acum, media europeană este de 4%, iar finlandezii, care exploatează marea mină de la Kittila. primesc doar 0,15%. Și fiindcă a venit vorba de Kittila: Finlanda este una dintre țările europene cu cel mai înalt standard de mediu: în strategia ei de gospodărire a resurselor naționale scrie că „tot ce nu poate fi cultivat trebuie scos din pământ”. Eventualitatea închiderii minelor pur și simplu nu există, iar printre beneficii se numără și rapida dezvoltare a zonelor cu pricina, creșterea spectaculoasă a numărului locurilor de muncă: în câțiva ani, populația Kittilei, acum cea mai mare mină de aur din Europa, a ajuns de la 600, la 6100, iar în Suedia, mina de la Lyckelse, deschisă în 2004, a dus cifra populației măruntului cătun urban la aproape 10.000 de suflete! Motorul dezvoltării și-n Suedia și-n Finlanda îl constituie în bună măsură mineritul! Iar la noi, Roșia Montană pur și simplu s-a pustiit! Ne sperie peste poate spaimele vechi, dar din 1860 și până acum tehnica cianurării (mai bine zis a de-cianurării) a evoluat necontenit, ceea ce și explică menținerea și dezvoltarea procedeului de către țări care pot fi învinuite de orice, numai de neglijare a sănătății mediului nu. Tehnologiile moderne implică, între altele, utilizarea unor spații închise, iazurile de decantare apărând doar în ultima fază – în lacul de la Kittila acum înoată pești, gradul de poluare situându-se sub toate limitele pretinse de normele europene! Nici cealaltă îngrijorare, menajarea vestigiilor istorice, nu-i făr-de rezolvare; mai degrabă poate fi afectată starea vechilor galerii romane de lăsarea lor în paragină decât includerea lor într-un sistem protector conceput de specialiști în prezervări arheologice. I-aș duce pe gureșii mitingiști de odinioară într-un pelerinaj – altfel cum să-i spun? – la Cavnic. La Logolda adică, unde se producea, sub priveghere engleză, aurul cel mai curat din toată Europa și unde cianura, chiar cu modestele posibilități de protecție ale vremii, decenii în șir n-a ucis pe nimeni și n-a pustiit nimic în juru-i. ... Am fost la Cavnic. Iarna este ceva animație datorită pârtiei de schi. În restul anului: primăvară, vară, toamnă și fum. Beau cafeaua undeva, la un bar din centru şi, repede, aflu mai multe despre Cavnic decât din toate Wikipediile internetului. Barmanul se apleacă şi mă întreabă şoptit dacă nu vreau flori de mină. Nu? Atunci, poate m-ar interesa o „prietenă”? Garantată şi curată, răspunde el de asta... Într-o aşezare de şomeri cu 5000 de locuitori, străinul este repede dibuit, urmând a fi inclus, dacă se poate profitabil pentru urbe, între puţinele oportunităţi ale momentului.. Aflu că jumătate din locuitorii Cavnicului sunt pensionari. Alţii, mulţi, trăiesc din ajutorul social şi alocaţia copiilor. „Slujbe, aici, mai sunt doar în  învăţământ şi la Spitalul de psihiatrie. Nici una liberă.” Iar Spitalul cu 5 niveluri, accent edilitar al zonei, construit în 2004, e mai necesar ca oricând, fiindcă după desfiinţarea mineritului, în 2005, a crescut incredibil, mult peste media naţională, numărul depresiilor. În asta ar consta sprijinul guvernului: dacă vă copleșesc necazurile și vă apasă tristețile, na-vă spital de psihiatrie. Modern.