Mircea Radu IACOBAN

Mihail Iordache era doar cu trei ani mai în vârstă decât noi, restul colegilor din  grupa 234 a Filologiei universitare ieșene, iar în acel moment de cumpănă, adică intrarea în studenție, diferența conta și se simțea. Abia începeam să descoperim cu adevărat ce înseamnă seriozitatea în orice efort școlar, darămite universitar –  eram absolvenți ai unui liceu „scurt”, cu o programă analitică încropită și chiar bizară: geografia URSS, limba rusă obligatorie, Bazele Darwinismului, o literatură română fără Arghezi, Blaga, Goga și cu doar două poezii ale lui Eminescu, nici acelea în întregime… Norocul celor de la Liceul „Ștefan cel Mare” a fost profesorul Ștefănescu, care ne îndemna să citim mai ales pe lângă cele impuse, și, pe unii dintre noi ne aproviziona discret cu cărți aduse într-o servietă ponosită, într-un  capăt întunecat al culoarului, după ce arunca priviri bănuitoare în dreapta și-n stânga. Mihail ajunsese la Universitatea din Iași după o anume experiență traumatizantă (era vremea dosarelor politice, fiii celor considerați chiaburi nu se puteau înscrie în învățământul superior, și se recurgea inclusiv la înfieri formale – ceea ce bănuiesc să se fi întâmplat în biografia lui Mihai, de unde și înmatricularea cu trei  ani întârziată). N-a făcut niciodată caz de întristările tinereții și nici  noi nu  l-am zădărât cu astfel de întrebări. Împreună cu Rodica, imediat după absolvire, m-au invitat în satul său din Bărăgan, Pogoanele, unde gazde îmi place să cred  că ne-au fost și părinții  lui adevărați, și cei adoptivi, într-un frumos gest comun de rezistență al unei familii extinse aflată „sub vremi”. În studenție, Mihail adera mai  greu la viziunea ștrengărească și, adesea, puștesc-superficială cu care mai toți colegii  de grupă intraserăm în amfiteatre. Era, într-un fel, „bătrânul grupei”. Venea dintr-un spațiu, Bărăganul, cu deschideri largi și ne vorbea adesea despre acel farmec propriu câmpiei nesfârșite (pe care, mărturisesc, mai de la munte fiind, nu l-am perceput niciodată). De aici poate și încăpățânarea lui să privească dincolo și mai departe, fiindcă în Câmpia Română fiecare pas mută și orizontul. Aș spune, dacă nu  ar suna gongoric și  pretențios, orizontul cunoașterii. Învățam, după bunul obicei studențesc, mai cu seamă în sesiunile de examene, când ne străduiam abitir să înșurubăm în memorie sumedenie de amănunte ignorate peste an: el se pricepea să împartă șuvoiul de amănunte în două: trebuincioase și  prisoselnice, trudind asupra celor dintâi – ceea ce aveam să deprind cu folos abia mai târziu. Studenția noastră a fost cât se poate de amărâtă: eram cu toții săraci de-a binelea, și poate tocmai de aceea s-a închegat o atmosferă caldă, fără epatări și vedetisme. Ca să mai ogoim cât de cât sărăcia, ne-am învârtit să obținem delegări duminicale la SRSC (Societatea Română pentru Răspândirea Științei și Culturii) pentru a ține diverse conferințe la Căminele culturale din regiunea Iași. Se decontau biletele de tren clasa a III-a și primeam apoi – minune! – magnifica diurnă de 18 lei. Bineînțeles că la Căminul cultural nu venea nimeni, dar și noi și primarul eram mulțumiți cu ștampila pe delegație: comuna mai raporta o „acțiune”, iar „conferențiarii” își adjudecau râvniții 18 lei. Nu m-am învrednicit niciodată să citesc până la capăt conferințele dactilografiate primite de la SRSC, dar Mihail nu se lăsa până ce, în gară, în tren, nu corecta dezacordurile și ogoia cât de cât sintaxa suferindă (textele erau traduse din rusește). A urmat armata, din care nu m-am ales cu mai nimic; cel mult amintirea farselor pe care, împreună cu camaradul din Dolhasca, Arșinel, le coceam bieților ofițeri aduși „din producție” și gradați „pe puncte”. După „liberare” din cazarma de la Botoșani, Mihail a ajuns în orașul tinereții mele, Suceava, unde și-a asumat repede condiția de Om al Cetății și s-a afirmat bazându-se pe adevăratele sale unelte: cele ale scrisului.. Echilibrat, serios, cu înțelegere, nu cu  îngăduință, cu credință în destinul cultural și steaua literară a Sucevei. A fost inspector școlar șef al județului, decan al Facultății  de filologie, redactor la „Pagini bucovinene” și „Bucovina literară”, a condus cenacluri literare, a organizat simpozioane naționale și internaționale (între altele, a izbutit să-l aducă la Suceava pe marele lingvist Eugen Coșeriu),  numele lui îl  poartă acum contribuții filologice originale, manifestări culturale, săli de curs studențești. A fost un om al construcției în cultură și în învățământ, care a izbutit să lase, după numai 59 de ani de strădanie lumească, o consistentă și remarcabilă urmă  a trecerii. De  regulă, ne amintim de cei care au fost ca o îndatorire, în momente aniversare sau comemorative. În cazul lui Mihail, calendarul nu arată urma vreunei cifre rotunde care să îndemne, dacă nu  să oblige, la rememorări respectuoase. Eu unul le consider oricând meritate. Și fără vreun motiv anume, amintindu-mi de fostul coleg și prieten, am scris rândurile de mai sus.