Mircea Radu IACOBAN

Aurel Leon a reprezentat o trăsătură de unire între două lumi. Puține-s orașele asemenea Iașiului cu istorie de-a dreptul formidabilă – pe care o simt începând să rămână, pentru generațiile de acum, învăluită într-un abur incert și tulbure, un fel  de ceață subțire din care se mai ițește ici-colo câte un crâmpei stingher și palid dintr-un tulburător „a fost odată”. Am văzut toamna trecută un grup vesel ce prăjea fleici pe grătarul înfipt în coasta movilei străjuite de Crucea lui Ferencz. Cu siguranță, petrecăreții habar n-aveau că sub iarba aceea zac mai multe sute de morți din oastea de strânsură a lui Ferencz venită „să-l prindă” pe domnitorul Moldovei într-o noapte cu ger de februarie, pe la 1720. Mihai Racoviță, baricadat de spaimă la Cetățuia, a cerut ajutor tătarilor și i-a vânat unul câte unul pe nepoftiți în marginea pădurii Hlincea. După care l-a cumpărat de la tătari pe mai marele invadatorilor, „l-a certat” cu buzduganul și l-a descăpățânat la poarta curții domnești. Acum, în umbra Crucii lui Ferencz se perpeleau cotlete…

Cartea vie intitulată de Aurel Leon „Umbre” cuprinde sumedenie astfel de „istorii” mărunte, alcătuitoare ale marii și prea puțin știutei istorii a Iașiului veacurilor de altădată, dar cel mai mare interes îl prezintă sutele de portrete ale ieșenilor de odinioară. Doamne, câte văzuse Leon, câte știa! Cu cine dialogase! Primul volum i l-am tipărit la „Junimea” în 3.000 de exemplare, următoarele, până la al șaptelea, au primit fiecare câte un spor de tiraj de câte 1.000 exemplare – mare succes de librărie, dar asta însemna că puțini puteau fi cei intrați în posesia tuturor „Umbrelor”. Drept pentru care, după 1989, și după ce Leon se mutase la „Eternitatea”, am adunat toate cele 800 de file într-o carte care, din păcate, avea să apară într-un moment… total nepotrivit: taman când gazetele au adus vestea că autorul s-a numărat printre… turnătorii la Securitate!

Bunul și blajinul nostru coleg de redacție la revista „Cronica” ar fi fostul ultimul pe care să apese astfel de bănuială, iar după ce s-a mai aflat și că a avut din totdeauna dublă personalitate (turnase și la Siguranța lui Cristescu!) editorul n-a mai avut curajul să lanseze cartea. Nu știu prin ce garaj zac sutele de exemplare nepuse în vânzare, și m-aș încumeta să propun o discuție pe marginea chestiunii în sine: când adică și cât poate să apese și să dăuneze un nefericit detaliu biografic operei în sine, cu atât mai mult cu cât nocivitatea turnătoriilor lui Leon nu s-a ostenit să o demonstreze până acum nimeni.

„Umbrele” sunt o carte de mare excepție: Leon poseda marea știință de a specula amănuntul caracterologic și de a înfiripa portrete veridice din două-trei linii. O replică îi era prea de-ajuns pentru schițarea convingătoare a portretului psihologic. Ai senzația că-i cunoști de mult pe marii ieșeni ai începutului de veac XX, coborau din pagina severă a manualului, pur și simplu reînviau. Nu mai erau personalități osificate, încătușate în zgârcite capitole de dicționar, ci oameni în toată puterea cuvântului. Deși nu-i ierta, revelându-le cu cald umor cusururile, Leon îi creiona cu drag și cu respect. L-am crezut mai întâi ușor șuetard și prea aservit devizei junimiste „anecdota primează”. Numai că (a dovedit-o!) un studiu doct și plin de subsoluri savante poate fi mai puțin relevant decât o vorbă de duh cu surprinzătoare încărcătură portretistică ori o situație „pe muchie” aptă să depună mărturie despre neștiutele valențe ale unei personalități. Viața poate fi examinată și din acest unghi, atunci când investigația se întemeiază pe inteligență, spirit de observație și har scriitoricesc.

După „Trecute vieți de doamne și domnițe”, în care Gane izbutise recompunerea unui sfârșit de secol conjugând arta portretului cu strădania istoricului împătimit, „Umbrele” vin, pe alt plan, să aducă un element de continuitate. Domnițele și prinții lui Aurel Leon sunt Hortensia Papadat Bengescu, Sadoveanu, Otilia Cazimir, Octav Băncilă, Haricleea Darclé, Caragiale, Gr.T. Popa, Nutzi Acontz, Camil Petrescu etc., etc. Fără cartea lui Aurel Leon, unele dintre aceste personalități ale istoriei noastre culturale chiar că se reîntorc făr-de vină într-o umbră din care abia fuseseră recuperate. Altfel spus, vinovăția autorului se transferă nemotivat asupra personajelor sale. Iar „Umbrele” lui Aurel Leon (pe unde o mai fi zăcând ediția integrală?) au ajuns ele însele… umbre.