Mircea Radu IACOBAN

Bietele tiraje în care se tipăresc cărțile acum izbutesc să le ascundă atât de bine încât îți prilejuiesc (în fericitul caz în care, mai mult sau mai puțin întâmplător, dai peste ele) surprize pe cât de neașteptate, pe atât de încurajatoare: iată că mai există interes în rândurile publicul larg pentru istoria noastră recentă și pentru merituoasele personaje culturale care au animat-o. O astfel de lucrare, scrisă cu rară devoțiune și enormă trudă documentară, dedicată „Angelei Moldovan – privighetoarea României” – a publicat în 2020, probabil pe cheltuială proprie, universitara ieșeană Nina Cuciuc. Peste 700 de pagini, hârtie cretată, un adevărat răsfăț de ilustrații color și alb-negru, unele cu reală valoare documentară, însoțesc  o reconstituire biografică de puțin obișnuită minuțiozitate, presărată cu informații multe necunoscute, selecțiuni din interviuri, relatări despre turneele în țară ori din  străinătate, diverse scrisori, precum și sumedenie de aprecieri superlative din partea mai tuturor confraților solistei (ceea ce, de regulă, rar se întâmplă…).

Angela, care, după ce „și-a făcut bundiță nouă”, a împodobit-o cu sumedenie de distincții, între care și „Steaua României”, rămânând, cel puțin până acum, singura cântăreață care a obținut cea mai  înaltă decorație pe care o poate acorda țara. Puțină lume știe că Angela Moldovan și-a trăit copilăria la Suceava, unde a absolvit clasele elementare, după care va urma un periplu pe la Iași (clasele VI-X), Alba Iulia, Dej și, în fine, Cluj, unde devine studentă la Filozofie-Filologie, și apoi la Conservator.

Casa părintească din Suceava, strada Armenească nr. 9, a fost dărâmată în 2018. Moștenitori nu s-au ivit, cine și cum a obținut de la primărie râvnitul loc e greu de știut, fiindcă panoul cu titulatura „Șantier în lucru” (o prostie, doar șantier este un loc în care se lucrează!) anunțând „desființarea construcției notate cu nr. …” a avut, cât a rămas în picioare, toate deslușirile șterse suspect cu vopsea neagră, inclusiv numele beneficiarului. Va fi fost un secret ținând de siguranța națională? (ciudata fotografie figurează în carte la pag. 161)… Apropierea Ninei Cuciuc de Angela o pot explica două temeiuri evidente: întâi de toate dragostea față de creația populară autentică, apoi prețuirea și respectul amândurora pentru făptura Iașiului de odinioară și din totdeauna. Cea mai mare parte a vechilor poze sepia și alb-negru a tezaurizat-o Angela și părinții ei! Imagini evocatoare ale vechiului târg au putut fi întâlnite și până acum risipite ici-acolo, dar nu prea le-am văzut adunate și ordonate într-un astfel de album sui-generis. Sigur că, într-o atât de generoasă bogăție imagistică rămâne și loc pentru discuții privind paternități, atribuiri și autentificări. Călinescu, încă nehotărât, așeza sub faimoasa poză din tinerețea poetului legenda „Eminescu student. După o fotografie inedită, neretușată.” Între timp, s-a stabilit că autorul este fotograful praghez Jan Tomas: familia Eminovici voise ca poetul să fie înscris la Universitatea Carolină din imperiul Austro-Ungar și era nevoie de o fotografie la dosar. În carte este invocat numele fotografului Bernhard Brand, „cel care l-a imortalizat pe Mihai Eminescu <de 19 ani>; în stânga este scris <Jassy>”. Așa-i. Numai că Eminescu n-avea ce să caute în 1869 la Iași, s-a aflat doar în trecere, ca sufleor în trupa lui Pascalli, iar fotografia pare a fi fost „editată”, adică reprodusă ulterior de Brand sub formă de carte poștală ilustrată. Drept pentru care cele patru fotografii ale poetului declarate autentice și deasupra oricăror bănuieli rămân cea a lui Jan Tomas (1869), Franz Dushek (1878), Nestor Heck (1885 – singura făcută la Iași) și Jean Bieling (1887). Sumedenia de falsuri n-o mai comentez.

Deosebit interes prezintă, în filele acestei cărți, momentele evocatoare înserate ici-colo, adesea prilejuind luări de salutară atitudine cetățenească. Pornind de la faptul că părinții Angelei au participat, în 1930, la inaugurarea monumentului eroilor din Primul Război Mondial (dealul Galata), autoarea deplânge cu deplină întemeiere soarta ansamblului proiectat și construit de Coandă: 200 din cele 600 cruci menite să vegheze somnul eroilor înhumați aici (peste 6.000!) au dispărut, suprafața ansamblului comemorativ s-a micșorat continuu, astfel că din cei 2800 mp, câți fuseseră donați de municipalitate în 1920, au rămas mai puțin de 1.600. Au fost  furate până și buteliile care nutreau flacăra „eternă” (!) , iar pe ultimul paznic al monumentului l-a împroprietărit Primăria Miroslava cu 1.200 de metri pătrați chiar  în incintă, unde, printre morminte, a plantat zarzavat!

Adaug și o nedumerire personală: cum de s-a aprobat construirea clădirii (o fi a paznicului?) care obturează taman silueta monumentului? Incredibil! Sunt, cum se vede, și unele întristări; totuși, n-au cum umbri bucuria aflării acestei cărți, care tot în zona monumentelor se cuvine orânduită: câteodată, hârtia se dovedește mai trainică decât piatra și bronzul! Iar strădania luminoasă a autoarei întru slujirea memoriei „Privighetorii României” nu se rezumă doar la cele evocate în rândurile de mai sus: la Casa Armatei din Iași a funcționat până nu demult sala-muzeu „Angela Moldovan”. Temei legal: Angela a fost solistă a Ansamblului „Doina” al armatei. Desigur, „curatorul” și organizatorul acestui mic muzeu a fost Nina Cuciuc. Aud că expoziția evocatoare se va muta undeva, la Miroslava, după refacerea Palatului Sturdza. O fi de bine, o fi de rău? Rămâne de văzut.