Mircea Radu IACOBAN

Gata, am rezolvat: mi-am luat lanternă nouă, radio la baterii, am umplut cu apă cada de la  baie și, ca surplus de prevedere, am ascuns un ceatlău sub saltea – n-are decât să poftească Putin, îl aștept! Ceva mai liniștit fiind, mă pot întoarce  la ale mele, adică la „dă-i cu pixul pe hârtie cât mai  ești  în civilie.” Mai știi, s-ar putea ca, la o adică, să-și amintească vreunul de la Comisariat de căpitanul în rezervă MRI, care are și ceva experiență în gazetăria de front (războiul de la Nistru) și pixul încă erect, așa că și-ar putea servi țara în pofida vârstei trebăluind, să zicem, la vreo gazetă militară. Aș face-o, dar sper să nu fie cazul. M-am născut la începutul celui de al  doilea război mondial: mi-o fi scris, pentru simetrie în destin, să-mi închei socotelile lumești la începutul celui  de al treilea? De altfel, ultimul pentru homo sapiens, dacă e să cugetăm cu deplină luciditate și cu capul pe umeri. După cum e de-ajuns un par pentru un car de oale, tot așa-i destul un descreierat ca să arunce în aer întreaga planetă! Nu i-a mers lui Hitler, are șanse Putin! Și-i teribil de supărător sentimentul neputinței: vedem ce scenarii aberante se pregătesc și n-avem nimic de făcut, ne contemplăm din stal, ca la teatru, propria dramă în așteptarea căderii definitive a cortinei. Dar, cum scriam mai sus, câtă vreme am lanternă, radio, apă, ceatlău, și „cât suntem încă pe pace”, mai rămâne ceva răgaz pentru a lua în discuție chestiuni arzătoare cândva, desuete și chiar ridicole în actualul context politic: cui să-i mai  pese de avatarurile folclorului și de categorisirile din postata subculturii? M-a incitat Dan Puric, cel care confundă subcultura cu incultura. Apoi, informația din presă potrivit căreia manelele ar reprezenta „folclorul nou” românesc. Ar putea exista un vag strop de motivație actuală, pentru abordarea respectivelor subiecte câtă vreme se cuvin aniversați cei 220 de ani de la nașterea lui William Thomas, inventatorul termenului „folclor”, iar cele ce se petrec la Afumați pot fi categorisite, surprinzător sau nu, drept subcultură categoria „automaidan”, semnul de protestare civilă amintind de „Maidanul” ucrainean ediția 2013-2014. Subcultură deci, așa că, potrivit opiniei lui Puric, protestul fermierilor nu-i altceva decât expresia unei forme de… incultură! Deducție absolut falsă: subcultura nu-i altceva decât, cum spune Dicționarul, „un ansamblu de simboluri, norme, valori, și moduri de viață neidentice cu cele ale culturii dominante în societate, dar nici în contradicție cu acestea, ci adiționate lor.” Cu ceva bunăvoință, câteva dintre condițiile încadrării evenimentelor de la Afumați în subcultură s-ar putea identifica: asociația cu teritoriul, cu strada astfel abuzată, absența conștienței de clasă,  modificări pasagere în statutul individului (grupuri sociale în loc de familie), dar  nicicum nu pot fi  asociate cu incultura, decât în fantezia dlui Puric. Și manelele fac parte dintr-un asemenea tip de subcultură, nu numaidecât și până la capăt infamant. Au avut o perioadă de răsfăț prin 2000-2003, când capturaseră sumedenie de posturi  radio și tv. și au învins la scor hip-hop-ul, după care audiența s-a mai potolit – se zice că manelele au fost marginalizate de către solidaritatea în neacceptare a elitelor. Aș spune că și din pricina concurenței lamentabile a muzicii ușoare românești, cu texte contrafăcute, mimetice, superficiale și adesea stupide. Ne place, nu ne place, trebuie să recunoaștem că manelele au și o calitate incontestabilă: sunt infinit mai  sincere. Sinceritate  provenind din însăși primitivismul lor, doar și copiii mici sunt mai sinceri decât maturii. Maneaua a înlocuit o utopie cu  alta… aceeași: a prosperității. A promis-o în van comunismul, este văzută ca dar al capitalismului redus la expresia definitorie elementară: banii. Cu iluziile și, apoi, cu deziluziile aferente: „Mergem dincolo, dăm câte un tun și gata / lire sterline / și limuzine / Uite, uite valuta…” după care, amărăciune: „Am gustat străinătatea / E mai amară ca moartea / Să fii pe acolo străin / Să n-ai nici un sprijin…” Poate fi  considerat ăsta noul folclor românesc? Prostie cât casa! Mai întâi fiindcă folclorul n-are cum să fie nou, asta era o găselniță a „epocii  de aur” menită să legitimeze însăilările de tipul  „Hai  să  facem  o gospodărie / Colectivă și la noi  în sat / Viața fericită să ne fie / Și să înflorească ne-ncetat” atribuite ilicit unei creații folclorice „noi”. Produsul creativității populare este obligatoriu să fie vehiculat din gură-n gură (fie, acum, și din P.C. în P.C.) și  din generație în generație, spre a fi șlefuit și a primi girul autenticității. Ceea ce ni se prezintă curent pe ecranele televiziunilor de tip „Tezaur” este în mare măsură contrafacere și expresie a pseudo folclorului inventat de „guriști” și de cei din preajma lor. Inautenticitate absolută cu pretenții de veridicitate! Ar putea-o desemna cel mai exact un termen generic din păcate prea puțin utilizat: fakefolklore.