Mircea Radu IACOBAN

Către sfârșitul deceniului trei al veacului trecut, imaginea Europei făr-de-griji părea consonantă cu titlul filmului sovietic „Toată lumea râde, cântă și dansează!”: veselie generală de-a dreptul inconștientă, viață de noapte fremătătoare, încredere nemăsurată în ziua de azi și mai ales în cele ce or să vină. Românii votaseră cu ochii închiși Constituția impusă de Carol al II-lea, țara era reîntregită, capitalul  străin controla petrolul românesc, mineritul, lemnul ș.a.m.d., instabilitatea politică (24 de guverne în ultimii 20 de ani!) a înlesnit instaurarea dictaturii și, cum speranța de viață era atunci în România de 40 de ani (60 în Germania ori Marea Britanie) tot leatul se străduia să stoarcă stropul de bucurie din zilele ce i-au fost scrise, nu numaidecât din pricina iminenței vreunei conflagrații ucigătoare, ci poate, instinctiv, pentru simplul fapt că pe atunci anii erau dați românilor cu harpagonică zgârcenie.

Nădejdea de viețuire a ajuns în 2024 la 72,8 ani, dar tot se situează mult sub media europeană, așa că motivația subconștientă „carpe diem!” ar putea rămâne în vigoare, chiar dacă, pe moment, vacarmul protestatar din ultimele zile a mai potolit exuberanța afișării unei „dolce vita” cu rezervare exclusivistă, strict interzisă majorității poporănilor. Doar cu o lună în urmă țara era potopită de sărbători și  laice, și religioase, încheiate cu salve de artificii de făceau mâțele infarct, sindrofii peste sindrofii, paranghelii costisitoare din bani publici, săli de evenimente arvunite până-n decembrie și guriști cu agendele atât de pline că nu mai primeau comenzi decât după paște, mereu așezându-se peste zațul nemulțumirii generale o spumă de veselie inconștientă căreia în 1938 nu-i păsa de Hitler și în 2024 îi pasă prea puțin de Putin.

Trosnesc războaie la granițele noastre, se înfoaie conflicte din Taiwan în Pakistan și din Gaza în Emirate, iar noi o ținem în petrecanii și răfuieli interne care obturează priveliștea către suferințele planetei nărăvașe: biata, pare a nu mai voi să ne țină în cârcă! Românii noștri n-au văzut război adevărat decât la televizor sau la cinema, unde se moare ori frumos, cu susținere muzicală într-un majestuoso ritmat de rotiri solemne în coronamentul pădurii, ca-n „Zboară cocorii”, ori urât, impersonal, stupid, ucis în tranșee de suflul puturos al unei explozii –  totdeauna însă cu un anume tâlc situat între eroism și lașitate. Azi toate s-au schimbat: erou este acela ce stabilește coordonatele rachetei și apasă butonul care trebuie, asta-i fapta de arme a veacului XXI. Treaba „infanterului” o va mijloci tancul, elicopterul, transportorul blindat, războinicul pedestru devenind curând o amintire rămasă cu misia de a semna procesul-verbal final de luare în stăpânire a teritoriului cucerit. Ai arme, ai parte!

Față de trecutul război mondial, cel de al treilea s-ar deosebi prin aceea că n-o să se isprăvească prin victoria celui mai bun pe front, ci a celui mai nebun: niciodată al de Putin nu va semna actul înfrângerii câtă vreme are la îndemână soluția sinucigașă a armei nucleare de care-i în stare, la o adică, să facă uz: „ori toți muriți, ori toți scăpăm!” – prea multe nici n-ar avea de pierdut… Avertismentul lui Rob Bauer, președintele Comitetului militar NATO, spune cu eleganță ceea ce întârziem să acceptăm ca realitate din ce în ce mai posibilă: „Plăcile tectonice ale puterii se mișcă. Rezultatul: ne confruntăm cu cea mai periculoasă perioadă din ultimele decenii. (…) Avem nevoie de o abordare cu totul diferită a societății, avem nevoie ca actorii publici și privați să-și schimbe mentalitatea caracteristică unei ere în care totul era planificabil, previzibil, controlabil, orientat către eficiență, pentru o eră în care orice se poate schimba oricând. O eră în care trebuie să ne așteptăm la inevitabil.” Să recunoaștem că nu suntem pregătiți pentru asta!

O ținem pe-ale noastre multe, strâmbe și mărunte, ignorând realitatea că cele patru rafale de alegeri care ocupă acum întreg orizontul interesului național s-ar putea să nu mai însemne nimic de nu luăm seama că filosoful ce-l inspiră și-l motivează pe Putin, Alexandr Dughin, a declarat ultimativ și fără urmă de jenă: „patria Rusiei este războiul”. O fi teză imposibil de acceptat în luminatul veac XXI, dar iat-o în fapt acum și, deloc improbabil, în vremurile ce or să vină. O să ne ajute NATO (mai bine n-ar fi nevoie!), avem vreo patru sute de tancuri românești TR 85-55-87, nu știu cât mai pot conta acum, vom cumpăra mai evoluatul Abrams, alte fierătănii moderne, înnoim flota aeriană, încercăm să construim un program coerent de înarmare, totul costă enorm, nu știm cum se va rezolva – iar marea necunoscută rămâne alta: atitudinea și reacția nației în vremi de restriște. Ai arme: cine și cum le va mânui? Am gestionat cum nu se cuvine educarea sentimentului patriotic, tratându-l otova ca naționalism reproșabil, așa că rămâne de văzut câți vor fi cei din generația tânără dispuși să pună mâna pe pușcă spre a-și apăra țara. Nu-s simple îngrijorări spăimoase, mă tem că-i mai mult decât actuală vorba lui Mihai Viteazul „am dormit destul!”.