Mircea Radu IACOBAN

În copilărie, iarna îmi plăcea și nu-mi plăcea: aducea cu sine zbânțuiala prin nămeți, bulgăreala, „trasul” pe gheață agățați de autobuzul care în tinerețea lui fusese Mercedes și acum era o biată cutie pătrățoasă maronie, cu motor de tractor „adaptat” și plasturi de tablă nituiți prin toate colțurile. Ne confecționam patine din fag, cu panglică de balot pe muchie, le legam cu sfoară de încălțări, și călătoream gratis de la Ițcani până-n Suceava dacă nu întâlneam pe „strek” vreo balegă înghețată care să ne curme brutal voiajul ilicit (nici nu ne treceau bine vânătăile și iar o luam de la capăt!).

Cel mai tare m-a încântat iarna lui 1954, fiindcă nămeții care s-au ridicat atunci mai sus de ferestre au dus la închiderea școlii. Am născocit joaca tunelurilor săpate în zăpadă: mai întâi de nevoie, fiindcă altfel nu se putea deschide ușa casei, apoi cu îngrijorarea că, bâjbâind prin troian, n-o să mai nimerim ieșirea la lumină. În cele din urmă, ultima lopată a decupat o felie de soare, așa că puteam vedea cum pe ulița noastră încep să răsară ici-acolo, țâșnind din zăpadă, capetele megieșilor. Tablou suprarealist: dintr-o întindere albă și vălurită, se iveau mai întâi, precum ciupercile vara, căciuli brumării, urmate de chipurile nădușite ale „riveranilor” ieșiți cu trudă de sub nămeți. „Să trăiești, bădie Zan!”, „Bine ai ieșit la lumină, tanti Aliona!”, „Iată-te și pe tine, Rudolf!”, „Salutare, Ițic!” Aia iarnă, cele de azi sunt glumițe!

Prin spatele grădinii casei copilăriei susura cu nepăsare pârâiașul ce despărțea cândva România de Austro-Ungaria. Localitate de graniță, târgușorul Ițcani era populat de români, ruteni, polonezi, nemți, ruși, evrei, ucraineni, într-o amestecătură informă care n-avea cum nutri, darămite păstra, măduva folclorului autentic. Prozaismul cotidianului amărât, șters, și oarecare nu prea invita la incursiuni într-alt teritoriu decât acela al realității nude și imediate; de unde loc și timp pentru mitologicale?

Când am trecut ultima oară prin Ițcani, devenit cartier de burg cu pretenții, am zăbovit câteva clipe în preajma casei copilăriei. Cândva, mi se părea încăpătoare și impozantă. Acum, zici că n-are nici o legătură cu acel „a fost odată” păstrat neatins în cutele memoriei. Marile ferestre pe care le spăla mama cu cârpa muiată în gaz nu-s decât niște biete ochiuri pătrățoase, mărunte și colbăite. Copacul rotat de pe marginea șanțului, căruia îi ziceam „mălăieș” („mălăieș în călcâieș!”) înroșea toamna fructe cât o afină, zbârcite din născare și vag dulcege. Le culegeam noi, copiii, și ciorile, la fel de interesate de măruntul strop dulceag… dar, surpriză, a dispărut ditamai arborele! Cum se poate, de ce, cum? La ceva vreme după ce familia mea s-a bejenit la Iași, în casa cu pricina avea să viețuiască un alt condeier, acum megieș de rubrică. Cezare, silvicultor fiind, te știu cu drag și milă de copaci, nu te pot bănui de agresiune cu drujba împotriva bietului mălăieș! Doar știi că orice casă memorială are prin preajmă barem un bătrân arbore protector, tocmai a noastră să rămână cheală precum a ajuns bojdeuca lui Creangă din Țicău, preschimbată de restauratori în pensiune sclivisită de trei margarete? Unde-i mălăieșul nostru? Măcar de-o fi murit de moarte bună, adică de uscăciune, de bătrânețe, dacă nu l-o fi înghițit asfaltul așternut peste drumeagul ce leagă Bucovina „cealaltă” de Bucovina noastră…

Altfel, Ițcanii vag mai amintesc de ceea ce a fost. Nici o urmă din frizeria lui Simcălă, nici de bariera cfr, adevărată poiană a lui Iocan unde, dumineca, ronțăim semințe de răsărită și puneam țara la cale. Acolo se înmânau cvasioficial provocările la fotbal, obicei uitat aproape ca și fotbalul de maidan. Erau caligrafiate migălos, colorate cu acuarelă și ornate cu desene fel de fel, toate „la temă”: portari plutind „la păianjen”, mingi-rachetă, chenare cu frunze de stejar. Vreo șase erau echipele puștimii din cartier (acum nu știu să mai existe vreuna de „pitici”!), copiii nu se îndopau pe vremea aceea cu engleză, matematică, lecții de pian și cursuri de balet, nici nu băteau ceas după ceas mătănii cocoșați deasupra ecranul mobilului. Acolo, la barieră, conversam însuflețit despre fotbal și înghițeam cu naivă nerăsuflare știrile năstrușnice ivite de nu se știe unde: Baratki are piciorul „marcat” și-i este interzis să șuteze cu stângul fiindcă poate omorî oameni (!). Regulile erau moștenite, respectate și de necomentat; la trei cornere se bate un 11 metri, „doi pe unul” înseamnă fault, ofsaidul nu se ține, arbitrul e azi de la voi, mâine de la noi.

La școală, purtam cizmulițele reciclate ale mamei. Aveau ceva toc și iată-mă-s cel mai înalt din clasă, dar și ținta tuturor ironiilor. Scriam (de fapt, zgâriam) pe tăblițe de ardezie, rama de lemn încadrând ipoteticul desktop al anilor 50. Distanța în timp n-a fi mai mare decât aceea dintre isprăvile lui Nic-a lui Ștefan aˊPetrei și deceniul 5 al veacului scurs, numai că timpul aleargă acum altfel, cu neostoită grabă, între azi și a fost odată căscându-se pe zi ce trece o adevărată prăpastie. Care se adâncește, se tot adâncește…