Mircea Radu IACOBAN

Am primit de la tipografie exemplarul de semnal al cărții „Întrebarea vină n-are”. Mai sunt greșeli de corectură, fotografiile nu-s, deocamdată, color, dar, altfel, e o carte, zic eu, echilibrată (grafic vorbind ); pare a fi o apariție editorială ceva mai ciudată, fiindcă adună, transcrise, convorbiri ce le-am avut la posturile tv. în ultimii 50 de ani, precum și parte din interviurile apărute în presa vremii. Jumătate dintre interlocutori s-au mutat demult în ceruri, alții viețuiesc în străinătate, câtorva le-am pierdut urma. Textele publicate în presă au fost relativ simplu de preluat în integralitatea lor, dar transcrierea celor din emisiunile tv. demult mistuite în eter s-a arătat deosebit de dificilă. Mai întâi am încercat recuperarea a ceea ce s-a păstrat pe dischete, în condițiile în care nici un computer de azi nu mai știe să le citească, și a fost necesară utilizarea unui „gadget” special. Nici cu vechile înregistrări ale emisiunilor tv. n-a fost mai simplu: în 50 de ani, programele s-au tot schimbat, CD-urile par ostenite, ezită să se deschidă, iar stick-urile au apărut mai târziu în practica editorială. Și pentru a recupera imaginile, apoi și textele înregistrărilor pe bandă video, a trebuit să apelez la un dispozitiv anume, cu performanțe aproximative. La toate se adaugă dificultățile obișnuite ale transcrierii, fiindcă oralitatea agreabilă a discursului se poticnește contondent la întâlnirea cu litera scrisă. Interlocutorii își încheie frazele prin gestică, ori chiar nici cu atât, se întrerup, vorbesc unul peste celălalt, dicția nu-i totdeauna impecabilă, apar pasaje greu inteligibile și-s evidente, probabil și firești, diferențele de rigoare a frazării, de construcție și cursivitate a exprimării, între textele scrise și cele recuperate din înregistrări. Pe ici-colo a fost nevoie să intervin spre a asigura lectura corectă a vreunei pasaj de „cuvinte încrucișate”– ceea ce, dintr-un punct de vedere mai exigent-scrupulos, poate însemna reproșabil amestec într-un text care, chiar al meu fiind, s-ar cuveni să rămână, oricât de știrb ar fi, așa cum s-a păstrat în locul și-n contextul inițial. Adevărat, dar decât să-și doarmă somn de veci uitat într-o memorie PC necercetată, ori mistuit de vreun „delete” neglijent menit să mai facă loc în memoria computerului, parcă pot fi îngăduite mărunte remedieri din mers, cu păstrarea absolută a intențiilor și sensurilor inițiale. Iar întrebarea vină n-are, chiar dacă, uneori, poate răspunsul nu s-a ridicat la nivelul întrebării. Importante rămân deslușirile pe care le poate prilejui interogația, „vechilor noutăți”; abia acum revelate, gradul de interes al temelor readuse în atenție într-un nou context și, de ce nu, cantitatea de informație „adormită”, fie uitată, fie ignorată – cu atât mai mult cu cât se constată un evident dezinteres, mai ales al generației tinere, pentru cercetarea acestui atât de apropiat și, totuși, atât de depărtat „a fost odată”. Am constatat, la o întâlnire cu liceeni, că mai multe se știau despre dregătoriile și organizarea statală pe vremea lui Ștefan cel Mare decât despre „curtea” lui Gheorghiu Dej ori Ceaușescu! Ceea ce îmi place să cred că justifică efortul construirii cărții și i-ar putea conferi un anume grad de interes. Printre cei cu care am dialogat se numără doi președinți ai Republicii Moldova (Mircea Snegur și Petru Lucinschi), apoi, „în ordinea intrării în scenă”, George Pruteanu, Cristina Hermeziu, Sergiu Adam, Ioan Holban, Călin Ciobotari, Adi Cristi, Marian Nazat, Cassian Maria Spiridon, Rodica Lăzărescu, Serafim Saka, Dumitru Crihan, Mihai Cimpoi ș.a. Distanțarea în timp îngăduie și revelații, nu totdeauna fericite, privitoare și la statornicia opiniilor sub presiunea politicului. Ceea ce îmi declara Snegur în 1991, adică „Trebuie să fim conștienți de faptul că această «ruptură de pământ» care a trecut ba într-o parte, ba în alta, iar din 1940 și până în 1991 a avut soarta pe care bine i-o știți. Există acum două țări românești care trebuie să se integreze, să rezolve problemele de frontieră…” nu „rimează” mai deloc cu poziția ulterioară a președintelui moldovean, care, sub presiuni externe, dar și interne, părea a fi a scos total tema unirii din retorica prezidențială. Dar, desigur, nu chestiunile politice predomină în economia cărții, ci evoluția în timp a tratării temelor de interes cultural, spațiu în care mai este mult de vâslit până la atingerea țărmului (iluzoriu) unanimității opiniilor. Sigur că valoarea acestor texte este inegală, poate răspunsul nu s-a ridicat totdeauna la nivelul întrebării, poate invers. Eugen Ionescu susținea chiar că „nu răspunsul luminează, ci întrebarea”. Oricum, acest auto-promo n-ar trebui să fie considerat altceva decât un simplu semnal editorial. Dacă va fi posibil vreodată, aș dori să însoțesc cartea „Întrebarea vină n-are!” cu un DVD cuprinzând convorbirile cu pricina.