Mircea Radu IACOBAN

Citesc o carte de gramatică. Ai zice că nimic nu poate fi mai potrivit și mai prețios pentru prezervarea sănătății limbii române decât aplecarea profesionistă a unui conclav de lingviști patentați asupra suferințelor limbii noastre, constant agresată, ciobită și chiar desfigurată de asaltul inculturii nesimțite și suverane. Așa după cum la patul bolnavului nimeni nu mai cheamă acum doftoroaie care să vindece rana cu turta lupului și sânge de nouă frați, nu ne punem speranța în alinarea necazurilor limbii ce-o vorbim decât… decât în cine? Farul călăuzitor s-ar cuveni să fie Academia Română, diriguitoare a unor prestigioase institute de lingvistică, cu cercetători (și) de asta retribuiți, și care cu asta se ocupă – evident, la nivel academic. Asta însemnând cercetare până-n plăselele fenomenului investigat, rezultatele fiind încorporate în lucrări fundamentale cum ar fi „Marele Dicționar al Limbii Române” în 19 volume, apărut relativ recent, lista titlurilor remarcabile fiind cu mult mai bogată. Avem și un Institut al Limbii Române pendinte de Ministerul Educației Naționale, destinat mai ales străinătății, unde, de mai bine de 20 de ani,„lectorii Institutului – lingviști, literați, traducători – nu doar predau, ci și interacționează cu mediul lingvistic și universitar prin gesturi culturale (de la volume, la conferințe, articole și studii de specialitate), operând cu distincții și valori exclusiv culturale și constituindu-se ei înșiși în reprezentanți ai diplomației culturale”. Frumos spus! Din auto-aprecierea dată publicității aș reține în special pasajul „interacționează cu mediullingvistic și universitar prin gesturi culturale”, fiindcă tocmai această interacțiune pare a lipsi cercetătorilor autohtoni, interesați nu atât de investirea gramaticii cu rol decisiv în implementarea normărilor academice, ci mai degrabă de etalarea unor eroice capacități de investigare duse inutil și nefiresc până-n pânzele albe. Toate limbile și națiile sunt interesate de transparentizarea sistemului gramatical, spre a-l aduce în zona în care facilitează, nu blochează circulația în lume a limbii și valorilor literare naționale, noi dimpotrivă, complicăm tot ce întâlnim în cale cu osârdie, parazitar și făr-de rost. Sunt profesor de română și aproape că mi-e frică să deschid manualele școlare! Vorbim o limbă din păcate cu circulație restrânsă, cu un sistem gramatical complicat și dificil de însușit, mai ales pentru ne-latini. Ani în șir, grămăticii noștri s-au străduit să complice exasperant sintaxa, descoperind (de pildă) zeci de alte tipuri de completive, deși e clar că în acest etaj al lingvisticii orizontul imaginativ este nelimitat. În loc să se statueze o realitate având cuprindere generalizatoare, anumite istețe lucrări de doctorat taie firu-n șaișpe, stabilind că, alături de completiva știută din bătrâni (directă, indirectă, de mod, de timp, de cauză, de efect…) mai ființează „completiva directă modală de măsură progresivă”, „completiva concesivă propriu-zisă”, „completiva opozițională cu caracter specific” – și tot așa înainte, până la savanta „reluare corelativă ca posibil raport apozitiv.” Încă puțin și vom ajunge la „completiva modală de scărpinare pseudo-ascendentă bilaterală concupiscentă”, fiindcă tot soiul de nuanțe pot fi identificate în continuare până la paștele cailor! Strădania lingviștilor pare a fi canalizată mai ales către a arăta de câtă adâncime și deșteptăciune scormonitoare sunt capabili, adică taman împotriva a ceea ce s-ar cuveni cu folos pragmatic s-o facă: simplificarea (rațională) a gramaticii, fixarea și consolidarea regulilor de bază, nu încâlcirea lor! Degeaba am scrie o gramatică pentru analfabeții funcționali, dar tot degeaba-i de-o scriem pentru academicieni! Cum apare un nou tratat, cum se schimbă denumirile încetățenite! Româna veche se descurca având un singur condițional sintetic (plus construcțiile perifrastice), franceza are doar două forme ale condiționalului, la noi ce despletită și inutilă bogăție de nuanțe! De ce simplu, când se poate complicat? Nu-i nici tristețe, nici veselie națională dacă acum scriem „nicio” într-un cuvânt, dar ce imperioasă nevoie a dus la respectiva modificare? Ne-a adus o grijă în plus, fiindcă, în funcție de situație, va trebui să cugetăm adânc atunci când, de acum încolo, vom avea a ne hotărî între „nicio” și „nici o”, pentru a vedea mai întâi dacă-i vorba despre „o negație definitivă”, sau doar de o „disjuncție”. Până acum, în amândouă cazurile se scria la fel, gata, s-a rezolvat, grafii diferite! Nouă dificultate, cumplit meșteșug de tâmpenie! Puținele reguli rămase de bine, de rău, înfipte temeinic în relativa știință de carte a românului de rând devin caduce și inoperante! Eu unul, profesor de română, înțeleg cu real efort manualul de clasa a V-a al doamnei Kozak. O fi vina mea, mai știi? Prostim copiii, ca să arătăm cât de deștepți suntem! „Hai să ne haidem!” – ar exclama Nichita.