Mircea Radu IACOBAN

Povești de iarnă: „Un țigan avea o iapă / Și căra cu iapa ceapă / După ce a cărat ceapa / A-nceput să plimbe iapa.” Întrebare tristă și legitimă: ce faci cu iapa când nimeni nu mai are nevoie de ea? O plimbi și-o tot plimbi, dar cât și până când? Teatrul ieșean „Luceafărul” a avut în inventar, între altele, o gâscă și-o capră, cumpărate cu acte în regulă de la nu mai știu ce Gostat. Directorul de atunci al teatrului, care era și actor, și regizor, își dorea musai figurație cu pene și păr în comedia amară „Dănilă Prepeleac” născocită de hâtrul povestitor din Humulești. Tinca, gâsca noastră (de fapt, se pare, gânsac) n-a fost prea iubită de actori, fiindcă avea simpatii și antipatii personale: le ciupea agresiv doar pe unele actrițe, nu se știe de ce totdeauna pe aceleași, restul trupei fiind ignorat și lăsat în bună pace. Într-o bună (adică rea) dimineață, a fost găsită cu labele-n sus în cușca ei de la subsol, și a apărut imediat bănuiala unei mâini criminale, mai ales că-n ziua precedentă învinețise ochiul unei june corp-ansamblu, și sindicatul cerea insistent anchetarea accidentului de muncă. Oricum, întâmplarea ne-a întristat: mai întâi fiindcă era vorba despre o dispariție ce afecta integritatea corpului artistic și capitalul său de simpatie (Tinca era totdeauna întâmpinată cu torent de aplauze la intrarea în scenă), și apoi pentru că vreme de un mileniu omenirea a scris cu pană de gâscă, dovadă că rolul gâștei în progresul cultural al omenirii se cuvine prețuit și respectat. Dar asta a fost doar uvertura, spectacolul abia urmează să înceapă, odată cu grele încurcături contabile. Pentru ca răposata să fie scoasă din inventarul unei unități socialiste era necesar un certificat de deces emis de o autoritate veterinară. Am aflat de rigoarea legii abia după un audit: trecuseră luni bune de la tristul eveniment și veterinarii refuzau să semneze actul fără un consult postum al pacientei. Se vorbea chiar despre necesitatea deshumării și cuvenitei necropsii, pe Tinca o îngropasem clandestin, noaptea, într-un scuar al Primăriei devenit strat de neatins cu trandafiri înfloriți. Nu puteam încheia bilanțul contabil, ne gândeam chiar să punem mână de la mână și să cumpărăm altă gâscă, pe care s-o punem, scriptic, în aceeași traistă, numai că piesa în care era vedetă nu se mai juca de mult, și ce să faci cu încă o surată de-a Tincăi fără obiectul muncii? În cele din urmă („ce nu se poate, când totul se poate?”) am obținut actul „pe ochi frumoși” și s-a reinstalat relativă liniște în aripa contabilității. Dar s-a ivit o chestiune și mai complicată – povestea caprei. În „Dănilă Prepeleac juca și capra Nuți, cumpărată și ea cu acte în regulă (trei oferte!) de la Gostatul în lichidare. Prima grijă a caprei, imediat ce intra în scenă, era să presare pretutindeni, cu generozitate, căcăreze mărunțele și măslinii (probabil, de emoție – Tinca era mai vitează și cu mai mult bun-simț). În rest, se preocupa onorabil de sarcinile artistice, nu-și dădea aere de vedetă, nu pretindea spor de periclitate, nici tichete de masă, n-o interesau revendicările sindicale – într-un cuvânt, era o capră-artistă model. Păștea cuminte pe tăpșanul cu iarbă grasă de la Teatrul de vară, începuse chiar să se rotunjească îngrijorător pentru condiția unei artiste. Și iată că, într-altă bună (rea!) dimineață, Nuți ne face surpriza-surprizelor: fată doi iezi!! Din senin? Cine să fie fericitul tată? Mister de nepătruns! La Teatrul de vară n-a călcat niciodată picior de țap, nici pe alte meleaguri capra n-a hălăduit (ca de obicei, au început bancurile, făcându-se legătura cu o vizită ieșeană a unei anumite persoane de înalt nivel poreclită „țapul”, dar astea-s glume de prost gust și vă rog să considerați că nici n-am scris rândurile de mai sus, nici dvs. nu le-ați citit). Bineînțeles, au început nelipsitele încurcături contabile. Iezii deveniseră „plus de inventar” ce se cuvenea justificat. În scriptele instituțiilor de cultură nu s-au fost ivit, cel puțin până atunci, iezi peste noapte, așa că n-am putut afla vreun precedent și altă cale legală decât introducerea iezilor la capitolul „mijloace fixe”. Noile mijloace fixe de la „Luceafărul” țopăiau toată ziua în subsolul teatrului – erau în regulă, cu legea nu te pui. Dar cum, la un moment dat, piesa nu s-a mai jucat, urma s-o trecem în rezerva „repertoriului pasiv”, iar capra și iezii se cuveneau casați cumva. Numai că legislația agrară a creșterii animalelor permitea doar casarea caprelor sterpe și de o anumită vârstă – iar Nuți a noastră era mamă tinerică, veselă și focoasă, dând chiar semne de aplecări incestuoase către unul dintre iezi. Până la urmă, sindicatul a găsit o soluție demnă chiar de Dănilă Prepeleac: tombola! Familia caprină a fost pusă la o tombolă ad-hoc, cu încasările trecute corect la „alte venituri”. A câștigat-o un mașinist care n-a ținut seama de înclinațiile artistice ale cornutei și a făcut-o pastramă. Viață de artistă!