Mircea Radu IACOBAN

Amărâte tele-revelioane! Zgâlțâite peste poate, total goale de idei, șiroind de mahalagisme, cu glume de doi bani grămada post-garnisite cu rafale mincinoase de hohote din off, emisiuni presărate cu momente așa-zis folclorice care n-au mai nimic comun cu folclorul românilor, soliști îmbrăcați în odăjdii cu sclipici de zici că tele-revelion vine de la Teodosie-revelion, plus multă, multă țopăială generalizată, ca-n neobositele galerii ale ultrașilor dispuși să salte ca pe arcuri 90 de minute plus prelungirile. Umor șontorog și răpănos, zâmbăreală agresivă și gratuită cu gura până la urechi, prost gust cât cuprinde, nivel intelectual de cămin cultural din lumea a șaptea! De ceva vreme, și mai ales începând cu Garcea & comp., nu ne mai ies revelioanele televizate, drept acum când cenzură nu-i, zone interzise umorului și satirei nicidecum, iar românii ar avea nevoie mai mult ca oricând, la începutul unui atât de neguros nou an, de două ceasuri vesele, dezinhibate, tonice, și, să spunem vorba cea mare, deștepte. Canci! Numai subiectul Iohannis cât de zemos putea fi! Ideea că-i destul să aduci pentru a se bâțâi în platou june prezentatoare ale buletinelor meteorologice și ale horoscoapelor, dimpreună cu generali doctori în neo-putinistică și moderatoare pentru întâia oară lipsite de sprijinul dat de prompter ori șoptit în casca mascată sub zulufi, poate interesa telespectatorul cinci minute, șase, șapte, nu șaptezeci! Aho, aho, copii și frați! Adevărat, se practică și la case mai mari, dar barem acolo o poți desluși zâmbind printre realizatori pe Shakira. La noi, pe Monica Pop. Au trecut aproape 70 de ani de la cel dintâi tele-revelion. N-am avut cum să-l văd; în 1956 se zice că-n toată Suceava erau doar două televizoare, unul la partid și celălalt la securitate. Și se mai spune că fericiții telespectatori admiși la vizionarea din sfintele sedii n-au ostenit s-o laude pe prezentatoarea Cleo Știber și mănunchiul de realizatori care osteniseră luni în șir pe platoul modestului studio din str. Molière spre a izbuti transmisia în direct ce a însemnat și lansarea postului public tv din România. Nu-i o glumă cu acele „luni în șir”: până în 1969, cât s-a lucrat în vechiul studio și n-a existat, tehnic, decât transmisia în direct, pregătirea tele-revelionului începea din septembrie – ceea ce arată câtă importanță se acorda pe atunci emisiunii sfârșitului de an și cât era de urmărită chiar și după ce accentul principal căzuse pe intervenția care începea cu „Dragi tovarăși și pretini!” Toată lumea învăța textele pe de rost, iar când Valeriu Lazarov și-a uitat desfășurătorul în tramvai, repetiția generală a fost fără cusur, fiindcă de la realizatorul principal și până la ultimul tehnician toată echipa putea să recite textele pe de rost. Anii au trecut; de revelion, românii se regalau cu scheciurile lui Toma Caragiu, Amza Pellea, Dem Rădulescu, Arșinel, Stela Popescu, îi ascultau cu adevărată venerație pe Tom Jones și Mireille Mathieu, pe Doina Badea, Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Angela Similea, Ștefan Hrușcă, Vasile Șeicaru… Nu pot să uit cupletele „Șopârla”, „N-ai pe cineva”, ori „Așa-i în tenis” (1972) nimbate de acel geniu comic propriu lui Caragiu, care, cu dezarmantă inocență, șfichiuia câte un „fitil” în paranteze de o secundă-două („porcul este un animal care are și carne” – asta, în vremea „adidașilor” din vitrine) și trecea lejer mai departe, parcă rotunjind mustrarea subînțeleasă „să-ți fie rușine la ce te-ai gândit!” Era și mâna lui Tudor Vornicu acolo, am colaborat cu el la alte emisiuni, și pot spune că se lucra atunci cu plăcere, cu spirit de echipă și, până la apariția tele-recording-ului, în pofida unor dificultăți tehnice astăzi de neconceput. Nu văd cum s-ar mai putea plasa ca atunci, în finalul tele-revelionului, „Perinița” ce devenise rituală, date fiind posibilele conotații ale pupatului între cele două-trei-patru sexe, și, oricum, am credința că ceva nu-i regulă cu umorul românesc – dovadă că și radioul se hrănește copios din recolta trecutelor decenii, iar o revistă satirică adevărată, îndrăzneață și isteață, în pofida atâtor tentative, n-avem. Un zăcământ neexploatat de umor ar putea fi aflat chiar în făptura altor revelioane, cum ar fi acela păstorit de către mai marele televiziunii de atunci, Paul Everac (1994). Ideea „Revelionul acasă la mine” atunci s-a născut, Everac invitând telespectatorii să-și petreacă noaptea dintre ani în platourile televiziunii. Evident, contra-cost: 50.000 lei (evident, este vorba despre banii de atunci) pentru cei „în porție”, care vor sta la mese, și ceva mai ieftin pentru doritorii care vor căsca gura de pe margine, doar-doar or fi trași și ei în poză. Pe cât de bogat meniul, pe atât de subțirel și făr-de haz programul: Everac, rămas cam singurel în atenția camerelor de luat vederi, susține că a fost sabotat; cică au lipsit nu mai puțin de 60 dintre actorii programați să evolueze în direct: primiseră telefoane că „nu se mai ține, nu mai veniți.” Revelionul ratat s-a soldat cu demisia lui Everac. Ce vremuri!