Mircea Radu IACOBAN

În 1935, directorul de scenă al Teatrului Național din Iași, G.M. Zamfirescu, publica romanul „Sfânta mare nerușinare”, unde vorbea despre „sufletele strâmbe” din lumea mahalalei. De-ar fi să se scrie acum o carte cu asemenea titlu, nu suferințele mahalalei ar oferi cel mai suculent tărâm de investigare scriitoricească, și, oricum, n-ar mai deține prim-planul neputința evadării din condiția proscrisului, ci nerușinarea fără margini a reprezentanților „clasei superpuse”, deținători ai unor recorduri ale nesimțirii grobiene pur și simplu de neimaginat. Iar ceea ce frapează de la o poștă este neimplicarea vinovată a statului, suspectat cu deplină motivare de complicitate.

Răposatul Ceaușescu statuase un principiu al retribuirii îndelung contestat după 1989 și demn de recercetat acum fără „ira et studio”: raportul între salariul minim și cel maxim nu putea depăși 1:6. Nu se făcea vorbire nici despre performanță, nici despre competențe, era un zăgaz salarial limitativ și-atât. S-ar mai putea discuta pe marginea lui atâta vreme cât în sistemul de stat avem lefegii care câștigă de zece ori mai mult decât președintele României și de două ori cât agonisește Trump! Nu mă interesează și nu mă indignează cu nici un chip politica salarială din domeniul privat: particularii n-au decât, dacă-i țin curelele, să-și pună ce lefuri vor, să se răspremieze, să-și acorde bonusuri astronomice. Dar când este vorba despre sectorul de stat, în care se operează cu banii mei și-ai tăi, încerc un sentiment de pe vremea haiduciei: îți vine să dai cu parul! Nu numaidecât în cel care încasează cu adâncă neobrăzare bănet cu carul, fiindcă nu-i de condamnat întâi și-ntâi cel care cere făr-de rușine, cât mai ales cel care dă – și nu din buzunarul lui, ci al fiecăruia dintre noi.

Ștefan Neagu, directorul general al Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură, câștigă de zece ori mai mult decât Iohannis – poate și muncește de zece ori mai mult decât președintele nostru, ceea ce cred că nici n-ar fi greu deloc. Suma astronomică nu provine numai din drepturile salariale (circa 20.000 euro lunar), ci se înfoaie copios din sumedenia de suplimente, prime, adaosuri și alte mișmașuri. Răspunsul Ministerului Cercetării și Inovării este pur și simplu halucinant: după ce apreciază ca „imorală” retribuirea lui Neagu, forul tutelar declară că nu are competența să controleze decât ceea ce este prevăzut în Contractul de management al salariatului. Numai că ministrul însuși a semnat Contractul cu directorul nou angajat! De ce mai avem ministere? Și dacă avem ministere, de ce au apărut ca ciupercile după ploaie sumedenia de agenții? Dacă au  preluat din atribuțiile ministerelor, să preia și personalul tot de acolo, că volumul de muncă a rămas același, iar vâscul funcționăresc crește și-nflorește sub soarele rușinoasei toleranțe de stat!

Portofelul lui Neagu nu-i singurul bucșit până la refuz cu bani nemeritați: mai toți colegii lui de șefie la institutele de cercetări au totalurile veniturilor asemănătoare: cel din domeniul turbomotoarelor încasează 42.000 lei net pe lună, cel de la Institutul Deltei Dunării, 32.000, directorul de la Institutul de Ecologie Industrială este omenit lunar cu 28.000, cel de la Institutul de Cercetări pentru Securitatea Minieră 39.500 – și așa mai departe. Colac peste pupăză, șefii institutelor au constituit și un „Consiliu Național al Directorilor Institutelor Naționale de Cercetare”, funcție, desigur, în plus remunerată!

Cât despre rezultatele mărețe ale cercetării românești teoretice sau/și aplicate în stare să justifice răs-răsplătirea fericiților directori generali – mai degrabă pauză! Mecanismul imoral merge uns în văzul lumii consternate, câtă vreme consiliile de administrație stabilesc lefuri astronomic directorilor generali spre a-și trage, procentual, propria indemnizație! Veniturile lunare ale lui Artur Găman, director al INSEMEX Petroșani, sunt, raportate la realitățile economiei românești, de-a dreptul fabuloase: salariul – 17.000 de lei, spor de vechime – 4.200 lei, spor de conducere – 2.550 lei, spor de doctorat – 2.550 lei, îndemnizație de consiliu – 3.400 lei, la care se adaugă, greu de crezut, tichete de masă (!), spor de cadouri (!), o primă de Crăciun de 24.000 lei (!!), o alta de „Ziua cercetătorului” – 25.000 lei (!!!) și, de Paște, un „Fond de cointeresare” – 55.000 lei (conf. Press Hub și „Gazeta de dimineață” 22.12 2023). De menționat că Institutul ținea cu dinții taina retribuirii managerului și a fost obligat prin justiție să desecretizeze cifrele de mai sus! Iar directorul nu și-a mai depus legiuita declarație de avere din 2016! N-o fi lege? E tocmeală?

N-are statul român bani de pensii și trăiește din împrumuturi? Păi cum să aibă cu al de Găman, care și-a construit un adevărat imperiu de instituții subordonate menite, inițial, să cerceteze și să prevină exploziile miniere. Mineritul nostru este în colaps, România s-a angajat să închidă toate minele până în 2030 și institutului mamut de la Petroșani, dezvoltat cu adevărat… exploziv, îi va rămâne oare doar misia să investigheze explozia vreunei butelii într-o bucătărie de bloc, precum și, desigur, activitatea de reprezentare internațională? (Găman a fost în delegație, între altele, în Columbia (2018), din nou în America de Sud (2019), în 2023 în Africa de Sud etc., etc.) Sau, ca-n filmele cu pompieri care incendiază spre a-și face de lucru… dar nu, e fantezie morbidă, să n-o luăm nici chiar așa.

O întrebare în final: oare n-ar fi loc și pentru un Institut de cercetare a Sfintei mari nerușinări?