Mircea Radu IACOBAN

Triplă aniversare și comemorare: Anton Crihan: s-a născut în 1893, deci, în urmă cu 130 de ani, și a murit în 1993, acum 30 de ani. Lucru rar  întâlnit: același an, 1993, marchează atât centenarul nașterii, cât și acela al morții deputatului Anton Crihan, cel care a votat în Sfatul Țării unirea Basarabiei cu România. Cum probabil se știe, mai târziu, NKVD-ul i-a urmărit cu îndârjire pe membrii Sfatului rămași în Basarabia, majoritatea pierzându-și viața în lagăre și închisori… Din păcate, în România prea puțin interes se arată și prea puține se știu despre odiseea Sfatului Țării, ai cărui deputați au semnat și legiferat întâiul pas către marea unire de la 1918. Tot ce-i legat de viața unei personalități politice copleșitoare cum a fost Anton Crihan, ultimul reprezentant în viață al „Sfatului Țării”, interesează istoria. O istorie obligată la acțiuni reparatorii spre a-și reasuma filele smulse. M-am aflat în 1993 printre participanții la ceremonia funebră de la înmormântarea lui Anton Crihan la Chișinău, prilej cu care am avut o lungă convorbire cu Dumitru Crihan, fiul ilustrului decedat. O reproduc (parțial) în  rubrica de azi. 

- Domnule Crihan, să începem cu… sfârșitul. Tatăl dumneavoastră s-a stins din viață anul acesta (1993) la Saint Louis, Missouri, în pragul împlinirii vârstei de 100 de ani. Remarc, azi, la înmormântare, absența aproape totală a generației tinere. Cum v-o explicați?

- Normal, tinerii sunt mai indiferenți.Când am fost la tata, la Saint Louis, mi-a spus doar că vrea să fie înmormântat în Basarabia, fără a preciza unde anume: „Speram să ajung ziua în care să mă pot întoarce în Basarabia românească. Simt că, pentru mine, e prea târziu. Măcar să fiu îngropat acolo.”

- Ar mai fi soluția mini-Pantheonului basarabean de la Cernica.

- Da, preotul Țepordei (mi-a fost profesor la liceu și l-am întâlnit după aceea prin lagăre) s-a oferit să ne cedeze un loc acolo. Trebuia, însă, respectată ultima dorință a tatei. Cât despre baștina noastră, Sângerei, primarul s-a exprimat cam așa: „Ce ne mai trebuie și naționalistul ăsta în cimitir?” Nu-mi închipui că ar fi existat pentru trupul tatei un loc de odihnă veșnică mai potrivit decât cimitirul în care doarme și Mateevici! La Chișinău, unde a mutat Institutul Agronomic din Iași, și unde a fost profesor și deputat în „Sfatul Țării”, Tatăl meu, care l-a cunoscut pe Averescu, fusese prieten cu Maniu, cu Madgearu, devenise de mult un simbol. De care Chișinăul avea nevoie.

- Spuneți-mi, în America a fost om bogat? Om sărac?

- Depinde cum privim lucrurile. Din punctul nostru de vedere est-european, să zicem că era înstărit. Privit cu ochi american, dimpotrivă. În SUA, cine locuiește la bloc este un nevoiaș. Tata primea zilnic prânzul acasă, adus de mașina Securității Sociale. Două feluri de mâncare, la prețul simbolic de 1 dolar. Când m-a invitat în America, actul oficial preciza și suma deținută în cont de tata: 5.000 dolari. Pentru noi, înseamnă mult, pentru americani, un fleac.

- S-a numărat, deci, printre cei care „n-au izbutit” dincolo de ocean?

- Mai simplu, mai dureros și mai înălțător: dacă solicita cetățenia americană, pe lângă alte avantaje ar fi primit o pensie normală și îndestulătoare. „Sunt român și rămân român” – a spus și s-a mulțumit cu ajutorul modest oferit refugiaților politici (550 de dolari pe lună). Nu concepea să renunțe la cetățenia română, nici măcar să opteze pentru dublă cetățenie.

- În SUA a activat în politică?

- Da, în cadrul Comitetului american al românilor din exil condus de Vișoianu. Tata afirma că Vișoianu este un simplu conjuncturist. Când a constatat că dispar în mod ciudat milioane de dolari din fondurile Comitetului, tata s-a retras. Trist, dar trebuie să spun că certificatul de deces emis de Ambasada României (în 1993!) poartă antetul „Republica Socialistă România” și stema cu stea roșie. România n-avea imprimate!

- Ce considerați că marchează decisiv viața politică în Republica Moldova?

- Nevoia de lideri. Și mă tem că, până îi vom avea, vor trece cel puțin trei generații. Mentalitățile nu se schimbă de la o zi la alta. Deocamdată, la noi pe locul I se află mediocritatea.

- Lucrul cel mai important?

- Limba. Poporul care își pierde limba, pierde totul. Unde-s galii, unde-s asirienii? Fizicește, vor fi având urmași. Nemaiavând limbă proprie, au dispărut ca popoare.

- Cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla?

- Întoarcerea la cârpa turco-bolșevică.