Mircea Radu IACOBAN

Până târziu, în secolul XX, instituția duelului a funcționat în pace și onor pe plaiul mioritic și mai peste tot în lume, rezolvând fără amânări, recursuri, apeluri, prescrieri și alte delicii ale justiției toate chestiunile litigioase, mai ales cele privitoare la „apărarea onoarei”. Și cum în Codul Penal românesc calomnia este dezincriminată încă din 2014 și, practic, legea nu te mai apără, iar „omul la mânie cade-n nebunie”, pare cumva îndreptățită recurgerea la vechea și valorificata soluție a duelului. Apar însă dificultăți de logistică: care poate fi arma răzbunării? Nici spada, nici floreta nu mai știe nimeni să le mânuiască, iar pistoale nu se găsesc chiar pe toate drumurile. Să zicem că totuși, cu ceva strădanie, s-ar putea face rost de două „levorvere”, numai că apar probleme de etică și de egalitate a șanselor: dacă stucheala Șoșoacă-Simion s-ar fi finalizat cu duel, senatoarea de Iași era net și imoral dezavantajată, fiindcă liderul AUR ar fi trebui să nimerească cu glonțul un dulap, iar Diana, o cutie de bere. Ia să vedem ce rezolvări găseau strămoșii.

Ultimul duel românesc de răsunet (că vor mai fi existând şi azi confruntări de orgolii prin cele cartiere...) s-a petrecut la Iaşi, în 1904. Inexplicabil de târziu, s-ar zice, câtă vreme „cel mai faimos duel din istorie”, cu imense implicaţii politice, avusese loc exact cu un secol în urmă (1804), când Aaron Burr îl ucidea pe şeful trezorerie americane, Hamilton. Duelul a fost considerat, multă vreme, o legitimă instanţa a onoarei, şi a răposat (oficial) prin condamnare penală târzie. Ultimele confruntări: 1845 în Anglia, 1888 în Franţa, 1854 în USA, 1909 (!) în Rusia (unde pieriseră, în dueluri, Puşkin în 1837 şi Lermontov, în 1841), 1837 în Canada, 1814 în America de Sud. Provocări au mai fost, dar nu li s-a dat curs: în 2002, vicepreședintele Irakului, Yaha Yassin, îi propune lui George W. Bush să se dueleze cu ce arme va alege americanul, sub privegherea arbitrului Kofi Annan. Nici preşedintele Americii, nici Secretarul general ONU n-au găsit răgazul necesar pentru a da curs insolitei invitaţii. Şi nici umorul ca să propună arme... nucleare... Recorduri: în Rusia, contele Fiodor Tolstoi a ucis, în duel, 11 ofiţeri, iar în Japonia s-au operat 20 de arestări pentru duel în... 2005! De cele mai multe ori, pricina a fost aceeași: onoarea Dulcineii. În poezia „Duelul”, Topârceanu pune să se bată crâncen doi cocoşi, „Dar n-au motiv de sfadă / Căci nu se ştie a cui e vina / Misteru-nvăluie pricina / Deci: căutaţi găina!” Duelul de la Iaşi, evocat şi-n cartea despre care am mai scris („Trăitori sau trecători prin Târgu’ Iaşului”) este, de departe, unic prin toate cele – ca-ntr-o joacă de-a râsul-plânsul. „Găina” n-are, de această dată, nici un amestec: era în joc onoarea... unui scriitor francez, Catule Mendes, insultat, pare-se, în articolul „Tragerea pe sfoară”, semnat de ziaristul V. Scântee (Wolf Finkelstein). Habar n-avea Mendes ce patimi a putut stârni în celălalt capăt al Europei! Pe vremea aceea, mai funcţiona credinţa în principii, inclusiv cu preţul punerii vieţii chezaş pentru onoarea altuia! Scântee, miop şi total inocent în ce priveşte mânuirea armelor, a trimis provocarea la modul general redacţiei gazetei „Evenimentul”, ce-l combătuse într-o notă acră („se dedă la mari grobianii”...). Era un gest formal, de ochii lumii, fără obiect: cum să te baţi cu... o redacţie întreagă? Şi atunci iese în faţă Spiru Prasin, un „cultural” al vremii, care a cochetat şi cu poezia, şi cu dramaturgia, fără s-o prea nimerească nici pe una, nici pe cealaltă. Era, însă, vânător împătimit şi foarte bun ţintaş. Şi-a zis că „onorul redacţiunii trebuie reperat”, drept pentru care, în dimineaţa zilei de 14 ianuarie 1904, duelgiii, însoţiţi de martori, s-au salutat protocolar şi rece sub coroanele arborilor din Copou. Sonetistul Mihai Codreanu, directorul Teatrului Naţional, măsoară cei 20 de paşi regulamentari. Primul trage Prasin. Domn şi înţelept, îndreaptă pistolul către tăriile cerului şi sloboade focul în nori. Aproape chior şi tremurând (prima dată mânuia un pistol), Scântee dă drumul la foc... nimerindu-şi adversarul drept în inimă! Procesul s-a desfăşurat la Curtea cu Juri, prezidată de magistratul Oswald Teodoreanu. În pofida ciudăţeniei acestui duel învecinat mai degrabă cu asasinatul, Scântee-Finkelstein scapă doar cu şase luni de închisoare corecţională. Asta-i povestea ultimului duel ieşean. Tipic? Atipic? Ce mai contează?