Mircea Radu IACOBAN

Care și cum poate: unii mai cad în fund, alții valsează cu grație – pentru toți bucuria șovăitoarei ierni este aceeași, iar patinoarul ieșean de la Palas adună zilnic sumedenie de amatori dornici să deseneze arabescuri pe gheață. Alunecarea lină pare a le dărui un dram de imponderabilitate, iar atunci când patinatorul își cunoaște cum se cuvine meseria, se poate vorbi și despre senzația zborului și a desprinderii o clipită de toate cele lumești, bune, rele, cum vor fi fiind. Cu vreo 60 de ani în urmă, am avut un idol: Peggy Fleming. Cine-și mai amintește de ea? Mă tem că pentru generația tânără acest nume nu spune nimic; eu unul nu pot uita formidabila serie de 5,9 (arbitrele de la patinaj n-au avut, atunci, curajul celor de la gimnastică în acordarea notei maxime care a onorat-o pe Nadia la Montreal) și, mai ales, nu pot uita plutirea de libelulă a acestei fete ce întruchipa la superlativ grația, feminitatea, talentul, dibăcia, inteligența în toate cele. Există un anotimp al libelulelor, există și un anotimp al patinatorilor. Despre fotbal discutăm 365 de zile din 365. Și-n miezul iernii ne trec fiori dacă aflăm că i-a ieșit un furuncul lui Durbozoancă, ori măseaua de minte lui Alibec. Din martie până-n decembrie însă, mai nimeni nu-și aduce aminte că au existat cândva, tot pe Terra, un Wolfgang Schwartz, un Timothy Wood, un Patrik Pera, o Ludmila Belousova, o Peggy Fleming. Parcă la ultima ieșire din patinoar și-au continuat alunecarea în zborul definitiv ce i-a scos din scenă cu panaș de aplauze și ovații. Patinatorii își trăiesc din plin doar jumătate din viață, apărând dintre fulgi precum Moș Crăciun sau Alba ca Zăpada, spre a se mistui în neant la primul clinchet de ghiocei. Când, după iarna competițiilor pe gheață, venea vara vacanțelor noastre, mă întrebam ce-o fi făcând Peggy? Nu mi-o puteam închipui pe stăpâna lutz-urilor și axel-urilor și salcohw-urilor vegetând undeva pe-o plajă, cu frunză de patlagină pe nas și flaconul de „Bronzol” pitit sub ultimul număr din „Life”. Și nici cumva, mai târziu, în postura de bunică supraponderală, bisericoasă și măcinată de junghiuri, meșteră la împletit milieuri de macrame și la gătit musaca de vinete cu obligatoriul sos americănesc de soia. Pentru Peggy, cea pe care am admirat-o și iubit-o de departe, vara n-a existat niciodată. Atunci va fi fost o fătucă oarecare, cu mini-jupă, tocuri cui și ochelari impersonali de soare. De i-aș ști adresa, i-aș scrie: „Peggy, aici, într-un colț din Europa măcinată de politicianism și de războaie, cineva și-a adus aminte de tine.” Și aș putea să încerc trimițându-i misiva pe adresa Academiei de Arte de Washington, fiindcă tot ce a făcut micuța dansatoare pe gheață va fi ținut seama de recomandarea în alb pe care Goethe a oferit-o patinatorilor-artiști: „Orele petrecute pe gheață – scria titanul de la Weimar – conduc la împlinirea foarte rapidă a proiectelor mele poetice.” Că nimeni nu și-o mai amintește pe Peggy mă miră și nu tocmai, câtă vreme am văzut la o anchetă tv. că mai mulți tineri n-au știut să răspundă la întrebarea „cine a fost Ceaușescu?” Să mă mir de uitarea ei, o patinatoare din alt colț al lumii, câtă vreme la un alt sondaj, efectuat printre elevii unui liceu din Moldova, s-a primit răspunsul „nu știu” la evocarea numelor Brâncoveanu, Lucrețiu Pătrășcanu, Petru Groza? În schimb, mai toți băieții respondenți știau cine-i Dukadam! Memoria selectivă operează aiurea și dă rateuri neașteptate, punând în evidență o cultură șvaițer, dezorganizată și șovăitoare. Uitarea e scrisă-n legile omenești! O paște și pe Simona Halep, mai ales dacă-i reală hotărârea stabilirii în Dubai. Numai că Peggy a părăsit lumea sportului en fanfare, în vreme ce Simona încă mai caută îngăduința tribunalelor. Are și acum, poate chiar mai mult decât oricând, nevoie înțelegerea noastră și de putere de luptă.

Model i-ar putea fi Peggy Fleming, chiar dacă poveștile celor două vieți sunt marcate de provocări net diferite: patinatoarea americană a fost diagnosticată cu cancer încă în 1988. A luptat din răsputeri, l-a învins, și acum, la 75 de ani, este comentatoare tv la competițiile iernii și își consacră mare parte din energiile ce a știut să și le păstreze pentru a duce mai departe strădaniile dedicate ajutorării copiilor bolnavi de cancer: milioane de dolari a izbutit să adune datorită prestigiului ei public, și să le îndrepte către acțiuni de sprijin concrete, cu finalitatea și legalitatea confirmate până la ultimul cent. Adică, pe românește, Peggy chiar a făcut ceea ce a spus că face.