Mircea Radu IACOBAN

Au trecut de mult cele 40 de zile în care nu-i îngăduit să se vorbească decât de bine despre răposații călătoriți din lumea noastră cea plină de păcate, așa că pot să-mi îngădui (cu amărăciune) câteva referiri la ciudatul caz al unui basarabean răs-dovedit ca mare neprieten al românilor. Nu-i nici primul și, cu siguranță, nici ultimul, și n-ai ce să-i reproșezi, fiindcă fiecare este liber să creadă ce vrea și să iubească ceea ce crede – dacă personajul în cauză n-ar fi membru al Academiei Române, și încă de onoare! Alegerea s-a petrecut în fierbintele an 1990, când căutam peste hotare cu multă grăbire și mai puțină chibzuință personalități din diaspora care să se reprezinte, în plan cultural, și pe sine, și, implicit, România. Basarabenii avuți atunci în vedere s-au numărat printre militanții unioniști cărora li se datorează în bună măsură recucerirea identității naționale a românilor de peste Prut, dar graba a ciobit o intenție altfel generoasă și, în principiu, legitimă. Toate numele alese de peste Prut au acoperire în valoarea operei noilor academicieni, inclusiv Druță, doar că lucrarea lui încalcă flagrant și inacceptabil o misie principală a Academiei Române: „Consolidarea identității naționale, pe fondul obiectivului major al națiunii române, formarea statului unitar român.” Iar Druță a fost promotor al fundamentalismului moldovenesc primitiv, în ultimii ani scriitorul izbutind să-și dezamăgească tot mai mult cititorii prin poziția sa adesea explicit anti-românească. Pentru cei care-i cunosc și mai vechile intervenții publice, este limpede că aria preocupărilor (destinul, locul și rolul moldovenilor în acest sfârșit de veac) a rămas neschimbată. Dar au intervenit anumite „nuanțări" „Ce prezintă statul moldav pe ziua de azi? Este Moldova un organism viu, cu toate funcțiile vitale proprii unui corp viu, sau un apendix veșnic strămutat dintr-o matcă în alta?" Ei bine, după ani de meditație, dl Druță a găsit răspunsul: „În ceea ce mă privește, dacă aș fi crezut măcar o clipă că Moldova nu este un corp viu, întreg, în stare de a se descurca în toate împrejurările, n-aș fi scris un singur rând despre și pentru acest pământ". Asta era credința dlui Druță – și a fost dreptul lui s-o aibă. Nu știu dacă are și dreptul să-i condamne pe cei care cred altfel. Numindu-i „navetiști” pe scriitorii care se mai abat din când în când și pe la București, dl Druță îi arată acuzator cu degetul: „în sinea lor, sunt convinși că Moldova de astăzi nu este decât provincia de răsărit a statului român". Ca să vezi cât sunt de parșivi! De aici și până la sintagma „trădarea intelectualilor” nu-i decât o azvârlitură de băț! De altfel, dl Druță recunoaște că „o publicație moscovită de mare prestigiu" îi tot solicită un interviu pe tema trădării poporului (basarabean) de către intelectualii săi. Prima, în momentul cedării Basarabiei, când „intelectualii, preoții, învățătorii, oamenii mai avuți, pribegeau peste Prut (...) lăsând un popor neștiutor de carte la voia întâmplării". N-aș prea crede că bieții basarabeni ce fugeau din calea cotropitorilor ruși se cuvin condamnați pentru încercarea de a-și salva viețile. Nu de bucurie și nu pentru pricopseală și-au lăsat avutul și rosturile pe plaiul natal - după cum nici dl Druță, când s-a stabilit definitiv Ia Moscova (1969) n-ar fi făcut-o de plăcere (cel puțin așa afirmă domnia sa). Dar, se pare, trădare este numai bejenirea românilor către România, strămutarea basarabenilor la Moscova fiind, nu-i așa, scrisă-n legile omenești. Cea de a doua etapă a „trădării" s-ar petrece acum: intelectualii basarabeni „fug peste Prut. Se refugiază în intimitatea limbii materne (...). De data aceasta, nu marele imperiu de la răsărit i-a speriat, ci suveranitatea acestei bucăți de pământ". De ce-o fi suveranitatea Moldovei un bau-bau, e greu de priceput. Eseul - scris dezlânat și întortocheat, mai conține destule enormități druțiene, nutrite din românofobie cronică și agresivă. În primul rând, desigur, aceea potrivit căreia „limba moldovenească” ar fi de sine stătătoare și deosebită de română, iar soluția geo-politică pe care Druță o întrevede pentru viitor pare a fi statul „Moldova mare”, de la Nistru la Carpați. Autorul își face un titlu de glorie din faptul că nu a acceptat niciodată să fie remunerat în România pentru cărțile publicate ori piesele reprezentate aici (dacă-i așa, sunt curios prin ce conturi s-or mai fi aflând sumele consistente cu care i-am plătit drepturile de autor pentru piesele ce i le-am jucat la Naționalul ieșean – doar ce destinatarul nu acceptă, se returnează expeditorului). N-a vrut să ia ceea ce legal i se cuvenea – e treaba lui. Bine ar fi fost dacă, urmând până la capăt îndemnul Mântuitorului la ne-lăcomie, n-ar fi cerut (și obținut) de la guvernul moldovean sume consistente pentru punerea în scenă a piesei sale „Căderea Romei", o plăsmuire naivă care a căzut după a doua reprezentație, ori pentru înființarea „Casei Apostolului Pavel”, cu Druță președinte, o altă invenție destinată să sifoneze fonduri de la strâmtoratul guvern moldav. Cât despre supoziția potrivit căreia Ambasada României la Chișinău a înfipt pichamerele în soclul statuii lui Druță, o mai mare absurditate nu mi-a fost dat de mult să aud! De fapt, e limpede că, în ultimii ani de viață, scriitorul s-a auto-demolat, militând împotriva spiritului propriei sale opere. Aș putea zice chiar „păcat de sângele vărsat”!