Mircea Radu IACOBAN

Când se aplică ștampila „asta e!” înseamnă că nu mai e nimic de făcut. N-are nici un rost să-ntrebi de ce-i așa, cine-i de vină, ce se poate face – gata, s-a adjudecat,  maneaua a primit tacit carte de identitate în cultura română ca demn urmaș al muzicii lăutărești de odinioară. Cei care o consideră reprezentantă a subculturii se înșală: de fapt, subcultură nu înseamnă cultură cu un etaj mai jos, ci are cu totul alte sensuri, esențial rămânând acela de reprezentant al unei culturi de grup ori subgrup social. Ceea ce nu-i cazul, ba, prin ritmul și amploarea acceptării, maneaua ar putea pretinde într-un viitor nu tocmai depărtat că reprezintă opțiunea  majoritară – subgrup devenind cei care azi o contestă!

Nici în fenomenul contracultură nu poate fi inclusă, fiindcă maneaua nu practică o opoziție programatică la adresa culturii dominante, ci se strecoară printre jaloane și a ajuns fenomen de vârf nu prin virtuțile muzicii pe care o oferă, ci din pricini nemuzicale, întâi de toate datorită simplității fruste și directeții textelor. Iar oricând „versurile” lui Salam pot fi translate fără mare pagubă pe „muzica” unei manele a lui Guță – și invers.

„Many” în turcă, de unde se trage și denumirea manelei, desemna un cântec duios, lent, melancolic. Maneaua s-a rupt complet de tradiție și a ajuns să trăiască nu prin virtuți melodice, cât mai ales prin ritmul ce potențează „ziceri” care propun abstragerea din realul cotidian solicitant și obsesiv complicat, spre a se ajunge la trăirile cele mai simple, fals dramatizate și elementar clamate. Există pe net un site abuziv intitulat „Versuri.ro” care publică cu ingenuitate creații de-ale maneliștilor, întâi de toate cu îngrozitoare greșeli gramaticale și cu ortografieri aiuristice  („Ancuța”, de pildă, se scrie Anqtza!).

Este de-a dreptul nerușinare să intitulezi aceste nenorocite compuneri de clasa a III-a drept versuri și, implicit, poezie, darămite să le mai adaugi și „ro”, de parcă ar  reprezenta lirica română! Iată câteva mostre mai noi ce pot atesta creația de Gâgă a onorabilului Salam: „Spuneai să am încredere în tine / Că tu mă iubești pe mine”, sau „Ce grea e viața fără tine / Că ai rupt sufletul din mine”, ori „Bagă-mă, bagă-mă la inima ta / Na, na, na, în inima ta aș vrea să-mi găsesc inima”. Și așa mai departe. Creații altfel ultraproductive material, după cum însuși „cantautorul” recunoaște: „La cât are barosanul / Dă pe-afară buzunarul”. Și, de fapt, maneliștii n-au nici o vină, adevărați vinovați suntem noi. Noi, ceilalți.

Parodiind un celebru text (tâmp) din muzica ușoară, am putea exclama „Cultura se cere păzită / de oarba ispită”, numai că gardienii s-au predat de mult, cu săbii de oțel cu tot. Cine ar trebui să stea de veghe la fruntariile culturii române, dacă nu  radioul și televiziunile? Posturile private au trădat de mult, semnând un troc imoral: „maneliștii iau banii, noi luăm audiența”. Simplu, clar, cinic. Vali Vijelie a pus punctul pe i: „cuvintele sunt baza”. Recunoaștere deschisă: nu muzica. Și chiar așa-i, în deplin contrast cu făcăturile confecționerilor de zise „versuri” pentru muzica ușoară care consideră textele un mizilic și melodia, totul.

Televizioniștii ultramaneliști explică: „Au mesaj. Vorbesc despre ceea ce se întâmplă în dormitor, în bucătărie, fără dantelării și floricele.” Dormitorul și bucătărie n-au fost și nu sunt teritorii interzise creatorilor autentici, numai că muzica ușoară românească a ajuns lada de gunoi a versificației goale complet de conținut, capabilă să rimeze la infinit noapte cu șoapte și iubire cu fericire. Fără suportul moral și anticultural oferit de media audio-video, manelele ar fi rămas la locul lor, adică în birt, la botezurile din Ferentari ori la tăierile de moț de pe la Ișalnița. Au transformat niște guriști de cartier în personalități care-și permit gesturi de genul celui comis de Adrian Copilul Minune care l-a refuzat pe alt intelectual rasat, președintele Băsescu: „M-a invitat la Poiana Brașov și bineînțeles că l-am refuzat fiindcă eram ocupa în altă parte”, iar lui Salam să decreteze „Valoarea e dată de la mine / Și v-o iau, că-mi aparține.” Jalnice zile pentru cultura română dacă s-a ajuns ca etalonul valorii să agonizeze la cota Salam-Vijelie!

Plutește o mare vinovăție peste lumea undelor, o vinovăție tratată laș cu NUP, tot așa precum averile îmbogățiților de pe urma războiului românilor cu sărăcia să rămână în veci intangibile. Aici nu-i vorba de delicte penale, ci de coruperea minților și sufletelor. Să cerem instituirea Parchetului antimanele? N-are cum fi democratic. Drept pentru care tăcem, ascultăm, oftăm, ne crucim și schimbăm postul

Unde… dăm tot peste manele! Asta e.