Mircea Radu IACOBAN

Întâi decembrie, ziua noastră națională, onorată cu o defilare mai închegată și mai expresivă decât oricând, continuată cu șiragul atâtor momente festive dedicate celei mai mari sărbători laice a românilor de pretutindeni, nu prea a avut cum să îngăduie și întoarceri ale gândului către evenimente de mai modestă anvergură petrecute tot la început calendaristic de iarnă. Într-o zi de 1 decembrie se inaugura Teatrul Național din Iași. Cu fală s-ar putea spune, fiindcă solemnitatea „serbărilor inaugurărei” din 1896 a depășit prin amploare, strălucire, semnificație culturală și  patriotică mai toate întâmplările semnificative petrecute până atunci în urbea ieșeană. Toată floarea intelectualității a participat „cu bucurie și nespusă emoțiune”. Până și Ioan Ianov, cel vestit pentru ale sale necruțătoare „cânticele comice”, a agățat „satira-n cui” spre a rotunji o odă distribuită publicului pe foi volante: „Te salut, mărețe templu / Tu, al muzelor locaș / Care te înalți cu fală / În bătrânul nostru Iași”, spre a continua apoteotic cu „Numai arta și știința / sunt puteri de-nsuflețire / Care-nalță pe popoare și le duc la nemurire”.

Oricât s-ar fi dorit, festivitățile nu mai puteau să umple piețele publice, iar sala n-avea cum să cuprindă mulțimea poporănilor dornici barem să vadă minunăția izvodită după planurile lui Fellner și Helmer, așa că spectacolul inaugural a fost repetat  aidoma și a doua zi, 2 decembrie. Protocolul era stabilit la milimetru: „La 1 decembrie oara unul din zi începerea festivităților. Invitații ocupă vestibulul și scările principale ale intrărei. La oarele 1 jum. sosesc autoritățile și Primarul, dimpreună cu Consiliul Comunal.” Îmi închipui emoția „celui mai mare primar al Iașului”, Nicolae Gane, ales de cinci ori în fruntea urbei. Cel care a dărâmat clădirea Primăriei ca să facă loc Teatrului, a adus în oraș apa tocmai de la Timișești, a pavat și asfaltat pentru întâia oară străzile fostei Capitale, a decis introducerea tramvaiului electric și avea să devină Președintele Senatului României, era un emotiv fără pereche. Când a debutat la „Junimea”, n-a fost în stare să-și citească propria scriere și a trebuit s-o facă Maiorescu!

La sosire în clădirea noului teatru, Nicu Gane și suita au rămas în sală și-n poziție de drepți, fiindcă muzica militară condusă de capelmaistrul Lehr a dat glas imnului național ale cărui versuri erau scrise de Vasile Alecsandri, fost, în 1840, întâiul director al Naționalului ieșean. Abia după aceea „Primarul, Consiliul Comunal, Comitetul Teatral și Trupa Dramatică vor ocupa scena”. Pe muzica altei trupe, condusă de Caudella (puțină lume știe că a fost cel dintâi profesor al lui George Enescu), care interpreta „un imn compus pentru această solemnitate”, „dl. arhitect Fellner” (unde a rămas Helmer?) „va prezenta Primarului cheile Teatrului, rostind o alocuțiune la care va răspunde Primarul.” Prima parte a festivităților s-a încheiat cu „intonarea imnului Deșteaptă-te, române!” (se pare că încă de la 1896 i se întrevedeau virtuțile de imn național!).

Interesant este că Programul serbărilor este semnat de fostul elev al lui Ion Creangă, secretarul-consilier N.A. Bogdan, cel care avea să ducă la bun sfârșit una dintre primele Istorii ale Iașului, publicată mai întâi în fascicole, apoi în volum, cercetare contestată de specialiștii în istorie, dar frecvent utilizată ca sursă de informații, și destul de citită (a fost reeditată anastatic) datorită în primul rând accesibilității scrierii ferite de prea insistentul „aparat științific” ce sufocă subsolul paginilor manualelor și tratatelor. Autor de scrieri dramatice, N.A. Bogdan a fost și el, la începuturi, „gagist” la Teatrul Național. Spectacolul inaugural propriu-zis voia să cuprindă tot și să nu uite pe nimeni, așa că, examinat după 127 de ani, apare ca un bric-à-brac presărat cu destule naivități (potop de versuri omagiale recitate, între alții, de State Dragomir), dar și „Muza de la Burdujeni”, vodevil într-un act de Costache Negruzzi, „Cinel-Cinel”, vodevil într-un act de Vasile Alecsandri. Noutate târzie (cel puțin pentru mine): „Poetul romantic”, comedie într-un act de Matei Millo. Penultima informație de pe afiș: „La eșirea invitaților din Teatru, muzica militară va cânta un marș.” Și ultima: „Venitul celei întâi serate va fi distribuit săracilor din Iași, iar venitul seratei a doua va fi distribuit artiștilor Societății Dramatice din Iași.” Pare ordinea firească: mai întâi săracii, apoi artiștii – numai că, potrivit amintirilor de mai târziu ale Mărioarei Davidoglu, după astfel de spectacole în beneficiul trupei, actorii ieșeni își puteau îngădui lejer vacanțe în mai toată Europa…