Mircea Radu IACOBAN

Populația canină din zona mea (aleea Ghica Vodă din Copoul Iașilor) se-mpărțea în trei categorii – au rămas numai două, fiindcă maidanezii, cei mai năpăstuiți, dar și cei mai liberi și mai fericiți de sub soare, au dispărut. Toată zona a rămas în custodia dulăilor de curte arestuiți după garduri și porți, și a mărunțeilor scoși la plimbare în lesă la ore fixe. Amândouă formele de detenție canină, cea severă, pe viață, ce nu îngăduie barem visul unei evadări din curtea etanșă, precum și cealaltă, care amăgește cu slobozenia iluzorie a lesei, sunt acceptate de amândouă categoriile de patrupezi ca un dat al sorții: câinelui „de oraș” asta i se cuvine, de asta are parte. Singurul din cartierul meu care n-a acceptat în ruptul capului nici lesa, nici  eterna arestuire în ograda vilei, a fost revoluționarul Bobi. Am scris despre el când era erou între eroi, compătimit și aplaudat de toți poporănii din zonă, scriu și acum, când nu mai este, și mi-l amintesc odată pe săptămână  hămăiturile zăvozilor-bași din zorii zilelor în care vin gunoierii. Prietenul meu Bobi (de fapt, nici nu era al meu, ci al unui vecin) va fi avut printre strămoși câini lupi, mioritici, carpatini, dacă nu și vreun Dingo. În pofida ochilor lui sinilii și blânzi, era destul de înfricoșător la înfățișare: mare, lățos, înalt, cu lăboaie de leu și coadă de sconcs. Își făcea veacul în stradă și avea sumedenie de urmași care-i semănau leit și care, din când în când, se adunau ciotcă spre a-i prezenta omagiile familiei. Bobi lătra ca bubuitura tunului de 120, răgușit, gros, hârâit. Totul ar fi fost în regulă dacă nu și-ar fi proptit din când în când colții în pantalonii (ba și în picioarele) trecătorilor. N-am izbutit să înțeleg după ce criterii își alegea victimele: se perindau 10-15 plimbăreți onorabil tolerați și era luat în colimator al 16-lea, deloc diferit de ceilalți. Capul de listă între represați îl deținea o băbuță inocentă și elegantă care, până la urmă, a fost nevoită să recurgă în extremis la soluția unui parcurs ocolitor: biata de ea era obligată s-o ia mai  întâi către nord spre a ajunge la sud, depănându-și pașii mărunței la distanță sigură de două străzi. Altfel, Bobi era o matahală simpatică și devotată: mă conducea până la stația tramvaiului, și când bănuia dumnealui c-ar fi ceasul întoarcerii mele, se posta să mă aștepte tot pe acolo. Numai că au început să se adune amenzile de la Primărie și amenințările cu procese din partea agresaților injectați cu ser antirabic, așa că a fost luată hotărârea eroică și tristă de expulzare a patrupedului la vreo cinci kilometri de domiciliu, în ograda unui cetățean dispus să-i acorde, contra cost, statutul de azilant. După trei-patru zile, desigur că Bobi s-a întors, numai el știe cum, impresionând până la lacrimi devotații proprietari. Întoarcerea câinelui rătăcitor mai mult decât credincios s-a lăsat cu îndelungi mângâieri. pupături în bot și ospăț de zile mari, după care totul a reintrat în normal. Bobi își făcea veacul pe trotuar, în fața porții, lătra pe cine voia și mușca a avertizare pe cine considera el că-i suspect și merită. Și iarăși au început să curgă protestele și amenzile. Întoarcerea triumfală din exil i-a fost uitată, concurată și de întâmplarea din noaptea în care vecinilor proprietari de câine-santinelă i-au fost sfeterisite din curte caloriferele scoase spre curățare. Iar Bobi sforăia la câțiva metri de locul infracțiunii! Drept pentru care s-a pronunțat și aplicat sentința definitivă: încărcat (cu mare greutate, că presimțea el ceva) într-o mașină, Bobi a fost dus la 36 de kilometri de Iași și încredințat unui cioban, cu porunca de a fi strașnic legat la gardul stânei. În Copou s-a coborât neobișnuită liniște peste zona lui de patrulare. După vreo două săptămâni, tocmai când un grup de puștani bruneți îmi jumulea fără milă liliacul de la poartă, aud un cunoscut hămăit de artilerie grea: îi luase în primire Bobi! Târa după el un capăt de funie legat de gât (se pare, ros cu dinții, amintire de la stână), era slab ca o arătare, cu blana scămoșată doldora de ciulini, scaieți, căpușe, noroi… Din nou vecini în extaz, pupături, lacrimi, exclamații de fericită uimire, străchini cu bunătăți înșirate pe trotuar: Bobi-bumerang își câștigase pe vecie rangul de titular în fața porții domniei sale. Rămâne o mare întrebare: cum? Cum de a izbutit câinele să-și găsească din nou casa, de ce n-a luat-o, după evadarea de la stână, către alte zări, ce formidabil instinct l-a determinat s-o apuce încoace și nu aiurea, pe unde a „vâslit” două săptămâni, cum s-a descurcat la traversarea satelor și orașului, într-un cuvânt, cum se poate explica astfel de minunăție? După câteva zile a sosit încă o amendă de la Primărie – era „pe vechi”, birocrația venea din urmă, se mișcă greu… Mi-e tare dor de Bobi, parcă-l aștept iarăși să se întoarcă. Numai că acuma a fost dus în singurul loc din care întoarcere niciodată nu-i.