Mircea Radu IACOBAN

Dacă-mi amintesc bine, primele decese atribuite Covid-ului n-au trecut de șase victime. Reacția generală a fost aceea a unei alarme naționale pline de îngrijorare, urmată de chemări exaltate la vigilență sanitară, la întărirea stării de veghe a autorităților și la adoptarea măsurilor bănuite a fi eficiente în confruntarea cu epidemia. Țara era copleșită de spaime, televizionistele ciripeau panicate cu masca pe figură și se puneau la cale spăimoasele măsuri anti-Covid care ne-au sechestrat în case și ne-au băgat în boale mai rău decât pandemia. Când, în zilele următoare, s-au anunțat 64 de morți, reacția a fost ceva mai moderată, pentru ca de la o sută în sus să intereseze mai degrabă cifra statistică în sine, din ce în ce mai detașată de imaginea dramatică a sacilor negri coborâți cu grăbire în gropi comune din cimitire lăturalnice.

Începuse să apară obișnuința, care, cum spunea Montaigne, „ne ascunde adevărata înfățișare a lucrurilor”. Era primul semn al instalării indiciilor desensibilizării: în pas cu evoluția totalurilor din cifrele negre, dar cu sens inversat, emoția sinceră devenea tot mai firavă, spre a lăsa loc condoleanțelor de circumstanță și, cu precădere, îngrijorărilor pentru propria familie.

Am urmărit cu tristă compasiune creșterea numărului de morți în Ucraina, dar de când s-a declanșat războiul din Gaza, statisticile negre ale „operațiunii speciale” putiniste au cedat prim-planul interesului general, spre a face loc știrilor mai proaspete de la țărmul în flăcări al Mediteranei. Macabră concurență cu numitor comun: repetarea îndelungată duce la desensibilizare: „iar drone deasupra Kievului, iar rachete în Israel? Ajunge, schimbă postul!” Fenomenul acționează și asupra măruntelor realități cotidiene, unde, până la urmă, obișnuința și repetiția amuțesc și paralizează stimulii  avertizori.

Când Ceaușescu a hotărât să scumpească carnea de porc cu nu știu câte zeci de bani, au fost trimiși activiștii în fabrici să lămurească muncitorimea că doar așa se poate acoperi costul industrializării râmătorilor. Că ar fi, adicătelea, o scumpire „legitimă și necesară”. Era, barem, o tentativă de explicație, de lămurire, astăzi cine se mai ostenește să dumirească românii de ce, în noul mileniu, șuvoiul majorărilor cotidiene lovește tot ce se vinde în țara asta? (Mă tem că n-am dat cel mai potrivit exemplu, câtă vreme 80% din carnea de porc vine la noi din import, cu prețul dictat „de afară”, ceea ce de asemenea nu mai miră pe nimeni – după cum nu uimește nici faptul că importăm din Spania porumb fiert, 11 lei doi știuleți!).

Românul trebuie să-și îngroape uimirile – și îl ajută parșiva desensibilizare determinatoare a acceptării pasive, urmată de uitarea cea scrisă-n legile omenești. „Unde-i flota?” pare o ruginită întrebare prescrisă ori intrată în grațiere, ne-am obișnuit cu ea precum țiganul cu scânteia și o tolerăm cu îngăduință tocmai fiindcă suntem siguri că nu vom primi niciodată răspuns. Aceeași muțenie când întrebi „De unde a avut ăsta patru milioane ca să-și cumpere vila de la Cannes?” ori cum se explică evadarea lui Cherecheș în plin scandal mai mediatizat decât safariul lui Iohannis în Africa? Egalitatea între cetățeni, ca și egalitatea șanselor, tinde să se preschimbe în opusul lor – și asta pentru că ne-am deprins să nu ne mai uimească nimic. Românul, convins fiind că nu-i răspunde nimeni, nici nu mai încearcă să zgârie niscaiva timpane tăbăcite și antrenate – ar munci în zadar...

Pe malul unui iaz, un pescar bătrân care învăța râmele să înoate, mi s-a confesat: „Domnule, tata l-a apucat și pe Antonescu. L-a băgat o lună în lagăr fiindcă vindea, la Brăila, bragă și covrigi cu suprapreț. Nu l-a iubit, dar l-ar vrea, fie și pentru o săptămână, înapoi.” Măi, să fie, ia uite unde am ajuns! Mor oameni în revoluție ca să scape de dictatură, spre a regreta… un alt dictator! Drept pentru care nu ostenesc să mă mir – și aici e aici, mă mir că mă mai mir! Ce rost ar avea să te miri? Procesul de desensibilizare a nației, intuit de poeți („Ce nu se poate, când totul se poate?”) se nutrește dintr-un generalizat sentiment de lehamite. Vechea glumă cu dialogul între „foști” („Iar plouă!” „Dă-i în mă-sa!”) poate fi transpus lesne în variantă actualizată: „Iar s-a scumpit! Dă-i în…”