Mircea Radu IACOBAN

Îmi închipui ședința Consiliului Popular botoșănean din prin 1976, când s-a decis refacerea Casei Eminescu de la Ipotești: „Tovarăși, să nu ne zgârcim, este vorba de Eminescu!” Probabil că sub semnul aceluiași entuziast elan cultural-patriotic s-a petrecut și ședința de acum un an-doi a Consiliului Județean Iași: „Domnilor, să nu ne zgârcim, este vorba de Ion Creangă!” Amândouă intențiile cât se poate de bune și frumoase – rezultatele, cel puțin dubioase: ne-am procopsit cu două case faine și-atât. Cu aceea de la Ipotești ne-am și obișnuit: prospectele turistice dau asigurări că-i autentică și lumea crede, deși edificiul n-are mai nimic comun cu adevărata casă „hrentuită” și „din vălătuci” a Căminarului Gheorghe Eminovici, care, oricum, a fost complet dărâmată în 1924, reconstruită, iar dărâmată, iar rezidită, așa că nu era de așteptat decât barem să-și păstreze în linii mari silueta din veacul XIX și, pe cât cu putință, geografia interioară a clădirii.

Există fotografia din „Istoria” lui Călinescu, a fost recuperată parte din filmul lui  Octav Minar, de s-ar fi vrut cu adevărat, s-ar fi izbutit, numai că-i infinit mai dificil și mai costisitor să redai vechiul chip unei bătrâne clădiri ostenite și, pe alocuri, aproape de autodemolare, prezervându-i în același timp funcționalitatea, decât să construiești „din iarbă” o cochetă pensiune turistică de cinci margarete. Casa zis „părintească” de la Ipotești a fost înălțată mult de la sol, devenind acum impunătoare, are elemente constructive total străine vechilor interioare moldave, s-au utilizat materiale scumpe și deloc reprezentative pentru arhitectura locului, au apărut tavane somptuoase, casetoane și așa mai departe. Toate, repet, izvodite din cele mai bune intenții. Sigura neluată în seamă a fost funcția evocatoare a oricărui așezământ muzeistic, întemeiată pe autenticitate, fie chiar nedusă întotdeauna până la capăt.

La pușcăria de la Sighetu Marmației am văzut și înainte, și imediat după reparațiile generale ale cunoscutei închisori, celula în care și-a sfârșit zilele Iuliu Maniu. Încăperea sumbră, igrasioasă, sinistră, arăta după reparații de ziceai că urma să găzduiască un concert de muzică de cameră la palatul Élysèe. Bojdeuca din Țicău necesita și ea remedieri însemnate, se cuvenea intervenit serios cu mistria. La căscioara Tincăi Vartic, construită în 1842, meșterii Consiliului Județean, care știu doar că ceea ce ei zidesc trebuie să arate bine și să fie zdravăn, n-au făcut nici o economie generoaselor fonduri europene dăruite punguței cu doi bani (Creangă cumpărase coșmelia cu 50 de galbeni). Numai că a rezultat o căsuță de turtă dulce, bună de închiriat celor dornici de-o aventură rurală într-un spațiu de carton presat. Imaginea rezultată după majorele intervenții, altfel de ireproșabilă calitate tehnică, nu mai are cum sugera modesta și trudnica viețuire în „împărăția Țicăului” străluminată și aureolată de amintirea Luceafărului, nici buna cuviință resemnată a lui Creangă, nici contrastul dintre înălțimea gândului și simplitatea trăirilor cotidiene găzduite de o bojdeucă ce n-a avut nevoie de sticlă specială la geamuri, prize în perete și draniță aurie.

L-am rugat odată pe Dan Hatmanu să-mi deseneze silueta Teatrului „Luceafărul” pentru coperta unui album. „Ți-l fac” – mi-a spus maestrul, „dar să știi că-l strâmb: prea multe linii drepte dau uscăciune și răceală.” Abia acum, când verticalele și orizontalele sunt perfecte la îmbinarea zidirilor bojdeucii, îmi dau seama ce nebănuită căldură pașnică induceau unduirile vagi ale fostelor drepte ici-colo ostenite. M-a întristat și tăierea copacilor din curte. În Creangă se păstrase și țăranul ce prețuia roada pământului, iar cei care au îngrijit bojdeuca au plantat de-a lungul anilor feluriți pomi fructiferi, precum și un șirag de ulmi meniți să străjuiască o latură a ogrăzii. Mare păcat, nu mai sunt!

Pentru filmările la „Un bulgăre de humă” a fost nevoie să poziționăm o bojdeucă-replică la câțiva zeci de metri de cea autentică. Meșterii au construit-o la Buftea; adusă și montată la Iași, părea atât de adevărată încât a păcălit multă lume ce voia să intre crezând că acolo-i muzeul. Îi lipsea, desigur, rezistența, dar nu și aparența de autenticitate – unele soluții puteau fi încercate, de ce nu, și pe șantier. Pe la începutul verii, Const. Parascan mi-a telefonat alarmat de cele ce se petrec la bojdeucă. Parascan este profesor universitar cu un doctorat Creangă, a condus îndelungată vreme muzeul de la bojdeucă, este autorul mai multor cărți dedicate povestitorului de la Humulești, fiind probabil, la Iași, cel mai autorizat cunoscător al ambelor destine – al lui Creangă și al bojdeucii, drept pentru care l-am și luat în calitate de consultant al filmului. L-am întrebat dacă, acum, i-a solicitat opinia cineva de la Consiliul Județean, dacă i s-a cerut barem formal părerea, fiindcă nu-i vorba doar de o treabă inginerească în delicata refacere și consolidare a celei mai vechi case memoriale din România. Mi-a spus că nu, nici vorbă, nicicum.