Mircea Radu IACOBAN

Bătrânul Vergilius spunea „şi de toate aceste lucruri ne vom aminti odată cu plăcere”. Adică, şi cele neplăcute vor trece cândva în rândul suvenirelor demne de respectuoasă rememorare. Aşa să fie? Pe vremea copilăriei mele, tot românul visa la pâine albă. Acum, eu unul cel puţin, duc dorul pâinii negre. Cea adevărată, românească în toate cele, de la spic la vatră, făr-de E-uri, făr-de ţiplă, vopsiri de camuflaj, reţete europene şi inscripţii englezeşti. Aţi observat că pâinea nici nu mai miroase... a pâine? Pe vremuri, îi simţeai aromirea de pe celălalt trotuar. De la brutărie până acasă, o tot rotunjeam, ciugulindu-i mai întâi franjurii de pe margini, că ajungea la mama şi „tunsă”, şi pe jumătate. Astăzi, europenizaţi, o cumpărăm gata feliată, adusă congelată de „afară”. Urmaşii generaţiilor de moşi-strămoşi ce au tăiat mămăliga cu aţa nu mai au vlagă să mânuiască un cuţit! N-o trece mult până când pâinea se va vinde gata masticată, digerată şi... mai ştii? Neobişnuita intensitate a acestor amintiri se cuvine, desigur, coroborată cu specificitatea împrejurărilor de atunci: foametea crâncenă din 1946-1947, viaţa pe cartelă, dar şi ne-grijile copilăriei, prefirate dalb-romanţios şi-ntotdeauna presărate cu sclipiciul înţelegătorului „a fost odată”. Cum să creadă tinerimea de azi că, după Festivalul Mondial ţinut în România anilor `50, la Suceava a avut rang de eveniment anunţul „se dau bomboane!!” – câte 100 de grame de biete dropsuri de persoană, la coadă şi pe tabel. Ce alergătură pe uliţe! Cum să creadă că, la şcoală, primăvara şi toamna, veneam desculţi, scriam cu tibişirul pe tăbliţe de ardezie, după ore păşteam vaca pe terasamentul căii ferate, iar veştile le comunica Primăria iţcănenilor adunaţi la barieră cu... darabana? Vânzătoarele, adicătelea, „lucrătoarele din comerţ”, purtau drept amuletă legată de gât forfecuţa cu care-ţi decupau din cartelă tichetul supravieţuirii: pâine, zahăr, ulei. „Mărfurile industriale” se dădeau „pe puncte”. Fiecare salariat avea dreptul la un număr de „puncte”. Dacă era econom, strângea „punctele” şi putea să-şi cumpere un costum de haine la doi ani. Sau o pereche de pantaloni pe an. Sau două cămăşi. Sau – nu şi. Existau, în toate magazinele, trei tipuri de costume bărbăteşti. Cel mai scump costa, prin 1955, 1008 lei (leafa era în jur de 400). Profesorii mei de la Liceul sucevean purtau cu înţeleaptă demnitate costume ieftine şi pantofi aşijderea. De neuitat pentru mine rămâne imaginea exigentului profesor de matematici Nimițan intrând demn și triumfător pe ușa clasei purtând pe umeri singura și inaccesibila pentru muritorii de rând haină de piele îmblănită aflată în comerț - costa, ehei, 1500 de lei! (De astă dată, cu siguranță, chiar luată din meditații...) Încălțămintea manufacturată la făbricuța „Străduința” din Ițcani se reducea la vreo trei trepte ale preţului şi cam tot la atâtea variante de modele. Adevărat, pielea era piele şi talpa, talpă – asta până când s-a experimentat (la bocanci) talpa din carton presat obţinută la topitoria de la Molid din cărţile bibliotecilor epurate (instrucţiunile de utilizare recomandau „a se folosi bocancii în anotimpul uscat”). Radioul? Un mare lux. N-am avut parte, acasă, decât de difuzorul Staţiei locale de radioficare, ce transmitea zilnic o înfiptă emisiune locală constând din lozinci, anunţuri şi articolul de fond din „Scânteia”. Mai toate cărţile copilăriei erau traduceri din literatura sovietică. Filmele, producţii „Mosfilm”. Când a ajuns în acest colţ de ţară primul lung-metraj color („Balada Siberiei”), n-am putut intra „din prima” în săliţa cinematografului ce funcţiona... în clădirea gării Iţcani (66 locuri, plus 18 la balcon) fiindcă lista fericiţilor spectatori o alcătuise riguros secretara organizaţiei de partid, tovarăşa Shechter (fruntaşi în producţie din industrie, adică, de la Abatorul Burdujeni, Topitoria de cânepă, Uzina de impregnat traverse) plus, desigur, notabilităţile. Telefon mobil (unul sau mai multe) are acum şi ciobanul, şi prefectul. Până hăt-târziu, în anii `60, a obţine o legătură telefonică interurbană putea fi considerată victoria zilei. Făceai comanda la 09, acolo se completa o fişă şi urma aşteptarea. Ore în şir... Iarnă, vară, toamnă, primăvară, și la ceasul prânzului, și la ora cinei, din bucătăriile sucevenilor izvora acelaşi unic parfum: cartofi prăjiţi. Iar noi, aflați printre primii mândri „purtători ai cravatei roșii, cântam cu entuziasm „Să trăiești, cartof de aur / Ideal pionieresc”. A fost odată – de n-ar mai fi fost!