Mircea Radu IACOBAN

Acum 350 de ani, în 1673, apărea „Psaltirea pre versuri” a lui Dosoftei, prilej cu care am răsfoit Istoria Episcopiei Hușilor, unde Dosoftei a fost întâi stătător între 1657-1660. Înființată în 1598, desființată în 1949 și reactivată în 1996, Eparhia a fost onorată prin veac de truda unor vestiți ierarhi precum amintitul Dosoftei, apoi Veniamin Costache, Melchisedec Ștefănescu, Nicodim Munteanu, Grigore Leu. Imaginea Episcopiei din care s-au ridica până la cel mai înalt rang bisericesc trei patriarhi (mitropoliți primați) avea să fie știrbită în 2017 de prestația arhierească a lui Corneliu Bârlădeanu, despre care Istoria Episcopiei Hușilor spune sec și neutru că „s-a retras din scaun.” Aș! Este cumva de înțeles eschiva elegantă cu care se trece peste un episod stânjenitor, mai ales că nu-i de tot stinsă amintirea tragicei exorcizări de la Tanacu, da-i și mai greu de acceptat rezerva cu care se consemnează trecerea la cele sfinte a Episcopului Grigore Leu: „moare ca un erou martirizat pe altarul credinței străbune”. Nu se poate spune c-ar fi o formulare neadevărată, dar, cu sau fără voie, ascunde un asasinat politic despre care nicăieri nu aud să se mai facă vorbire. Nimic despre autorii morali ai crimei din 1949, nimic despre cauzele acestui incalificabil gest odios.

În acei primii ani ai noii puteri instalate în România, Episcopul Leu (familia i se trăgea de la acel „popă de tabără Leu” pomenit în cronicile lui Ștefan cel Mare) deranja nu numai pentru că era un înfocat contestatar al desființării Episcopiei Hușilor, cât pentru că nu înceta să protesteze la reocuparea Basarabiei de către ruși. Influent, cu deosebit prestigiu nu numai în eparhia sa, ajunsese un adevărat spin în ochii guvernului Petru Groza și ai consilierilor sovietici. În martie 1949 este convocat la București și, întors la Huși, moare ciudat și suspect în trei zile - nu avusese până atunci nici o problemă de sănătate. În sputa recoltată se pare că i s-au detectat urme de arsenic. Familia înregistrează o plângere la Procuratura județului Fălciu, cerând analizele legale și deschiderea „unei anchete privind decesul acestui (Grigore Leu) în condiții și împrejurări neclare” – anchetă niciodată efectuată.

Serialul policier episcopal continuă și mai spectaculos cu fiul lui Grigore, Vasile Leu, ajuns episcop al tuturor românilor din emigrație (cu numele Victor). Aflând că va fi arestat, își înscenează propria-i moarte: închiriază o cabină pe o plajă la Constanța, unde-și lasă hainele, actele și banii. Intră în mare și, bun înotător, iese în cu totul altă zonă. „Înecatul” ia apoi trenul spre București, de unde pleacă mai departe, către Orșova. De acolo, cu vaporul până la Baziaș, apoi cu trenul către Timișoara, care, în vremea aceea, parcurgea o porțiune prin teritoriul iugoslav. Grănicerii încuiau ușile vagoanelor – episcopul a sărit pe fereastră. După multe alte peripeții demne de șapte filme cu 007, ajunge la Viena, unde încearcă să-și  recapete demnitatea de episcop al românilor din străinătate. Înaltul prelat este răpit ziua mare de pe o stradă vieneză și predat rușilor, care-l închid la vestita Lubianka. Când l-au considerat complet stors de informații, decid să-l trimită în România dimpreună cu dosarul personal la finalul căruia se sugera condamnarea la moarte. În „patrie”, deținutul a fost luat din nou la penibile ședințe de interogare ce durau nopți întregi. Fapt puțin obișnuit: episcopul nu numai că recunoaște de bună voie (?) toate învinuirile, dar mai și plusează fără încetare, oferind anchetatorilor alte și alte temeiuri de acuzare: credința îi era marele și neprețuitul sprijin.

Textul sentinței exprimă ofuscarea temnicerilor incapabili să surprindă cea mai vagă urmă de cedare și regret: „având în vedere periculozitatea excepțională a acuzatului, faptul că este imposibilă reeducarea (!!) lui, Tribunalul apreciază că nu  sunt circumstanțe atenuante în favoarea sa, urmând să sufere pedeapsa capitală.” Refuză să facă cerere de grațiere. În așteptarea execuției, este ținut „în lanțuri medievale”, într-o celulă neîncălzită în plină iarnă. Va scrie un raport-protest cum puține pot fi aflate în lume: „În pofida tuturor principiilor umanității și civilizației (din care se susține că fac parte și principiile civilizației comuniste), cer să înceteze această barbarie și să se execute sentința.” Fără știrea și îngăduința condamnatului, avocatul (evident, din oficiu) face cerere de grațiere și Prezidiul Marii Adunări Naționale (va fi fost Sadoveanu președinte?) îi comută sentința în muncă silnică pe viață. Urmează un periplu sinistru prin cele mai vestite pușcării românești. Ajuns complet fără vedere, este eliberat în 1964. Așa orb, va fi ales chiriarh al „Bisericii Românilor Ortodocși.” În 1978 a fost înmormântat în cimitirul unei mănăstiri ca simplu monah.

„Jelind de țara domnilor / Acolo șezum și plânsem…” stihuia fostul episcop Dosoftei în „Psaltirea pre versuri” tipărită acum 350 de ani.