Mircea Radu IACOBAN

Ar trebui probabil să mă consider privilegiat câtă vreme sâmbăta și duminica, mai ales în anotimpul nunților, am acces gratuit până-n miez de noapte la felurite muzici ale restaurantelor din ținutul Copoului, numai că, din pricina depărtării și a meandrelor ecoului, din cântecele petrecerilor ajunge până la mine doar partea ritmică: rap-rap-rap și boaf-boaf-boaf. Adică un zaț sonor estompat, un soi de sos muzical incert și uniform, deplin inclus în respirația sonoră a urbei dimpreună cu huruitul tramvaielor și sirenele Salvării. Pe care, de fapt, citadinul nici nu le mai aude. Într-una din serile trecute am detectat totuși, instinctiv, o abatere de la obișnuitele ritmuri sincopate și agresive, probabil am reacționat precum morarul „alb ca moșul” ce se trezește când îi moare motorul morii – nu-i în regulă, ceva se-ntâmplă!

Da: de undeva, din cer, se prefira nostalgic un cântec onctuos și liniștitor: „Guantanamera”, cântat chiar în spaniolă („Yo soi un hombre sincero / De donde cresce la palma / Y antes de murire, quiero / Echar mis versus de alma”) – semn că lăutarii noștri care „își desfășoară activitatea” în peninsula Iberică, precum și parte din nuntași, s-or mai fi întors și pe-acasă. Dar nuntă cu Guantanamera în 2023? Cer informații de la vecini și aflu că, într-adevăr, se petrece un astfel de eveniment, numai că-i vorba despre o nuntă… de argint. Atunci, explicabil: nostalgii. Le-ncerc și eu, fiindcă l-am cunoscut în Cuba, acum jumătate de veac, pe Joseito Fernandez, cel care a compus „Guantanamera”. Sau, mai exact spus, mai întâi s-a născut melodia și abia apoi s-a produs conjuncția cu versurile eroului național Jose Marti. Joseito era un creol uscățiv, trecut, atunci, de 60 de ani (avea să moară în 1979) care „a mâncat muzică pe pâine” și după lansarea „Guantanamerei” s-a trezit încâlcit în procese privind paternitatea melodiei ce devenise al doilea mare succes mondial cubanez după „Siboney” (poate vi-l amintiți cântat de Angela Gheorghiu și de Connie Francis).

Nu știu ce le spune cântecul despre fata din Guantanamo strecurat prin tufele de crizanteme mesenilor de la nunta de argint; probabil îl consideră o melodie „frumoasă” și cam atât. Dar câtă istorie poartă cu ea „Guantanamera”! În Cuba, muzica nu se ascultă, acolo se participă, fiecare cum crede și cât poate, fie și numai ciocănind cu degetele pe tăblia mesei, ținând ritmuri complicate, cu pauze care-ți taie respirația, urmate de cascade bogate și, în același timp, sever ordonate. În ring, dansatorii se aprind după primele acorduri și nu există pauze: când orchestra, ostenită, tace, dansul continuă: fiecare a înmagazinat ritm și acum disjunctorul a inversat contactele, permițând fluxului calea inversă.

„Guantanamera” înseamnă, simplu, fata din Guantanamo, ceva gen suceveanca ori orădeanca, ori ieșeanca. Guantanamo a fost, pentru sussemnatul, orașul interzis: nu putea fi vizitat deoarece golful și teritoriul sudic din jurul așezării cubaneze a fost închiriat pe 99 de ani de către SUA și adăpostește o mare bază navală militară – după care s-a construit și binecunoscutul lagăr destinat inamicilor Americii capturați în străinătate. Marile dicționare muzicale sunt reticente în privința totalei paternități a lui Joseito. Citez: „Guantanamera” nu are un autor cunoscut, a născut-o inspirația vreunui creator popular din provincia Oriente”. Dar a cules-o, prelucrat-o și lansat-o către toate colțurile mapamondului Joseito Fernandez, cel care-mi mărturisea oarecum jenat că niciodată n-a călătorit în străinătate și că și-a început cariera de compozitor… vânzând ziare și țigări de foi.

L-au ajutat fără să știe autorii celor 150 de versiuni ale cântecului, printre aceștia numărându-se Demis Roussos, Richard Clayderman, Jose Feliciano, J. Baez ș.m.a. Însoțirea melodiei cu versurile lui Jose Marti, „apostolul Cubei” o va face Julien Orban, utilizând strofe din volumul „Versus sencillos” (New York 1871) cu motivația „versurile lui Marti sunt impregnate de o muzică intrinsecă și datorită utilizării octosilabicului, metrica intens folosită în muzica populară hispanică.” Simplitatea poveștii inițiale, de genul „o fată din Guantanamo iubea un băiat din alte zări” primește un suport ideatic militant, propriu operei lirice a celui ce a dat semnalul eliberării insulei de sub tutela spaniolă. De altfel, singura carte dedicată lui Joseito a apărut în Cuba la Editura… politică!

Noroc de el, altfel orașul Guantanamo nu mai oferă suave povești de dragoste, și de căutați pe net veți vedea că prim-planul într-ale informației în zonă îl deține autoritar faimoasa închisoare americană. Și dacă tot ați deschis computerul, intrați pe YouTube, unde veți afla una dintre cele mai izbutite interpretări ale „Guantanamerei”, datorată lui Julio Iglesias. Sunt, de altfel, zeci, dacă nu chiar sute alte versiuni. Oficial reprezentativă, ca veche interpretare-etalon, este considerată cea a lui Peter Seegers, de la Carnegie Hall Reunion, 1963. Se împlinesc, deci, exact 60 de ani.