Mircea Radu IACOBAN

În sfârșit, s-a pus capăt unuia dintre cele mai penibile procese aflate, de la mic la mare, pe rolul tuturor instanțelor judecătorești până la Înalta Curte de Casație și Justiție. Cinci ani a durat lupta pentru „reperarea” onoarei dlui Gabriel Liiceanu, care s-ar fi dres, după aprecierile reclamantului, cu vreo 50.000 de euro (în primă instanță ceruse 100.000, pe urmă a mai lăsat din preț). În acest lung răstimp, speța a avut când să fie bine cunoscută, stârnind mai întâi uimire, urmată de un adevărat val al reacțiilor dezaprobatoare față de gestul meschin al unui cunoscut om de cultură deloc dispus să înțeleagă că, persoană publică fiind, este expus evaluării publice fără limitări ale dreptului la liberă exprimare – mai ales când este vorba despre un blog personal.

Nu cunosc amănunte din desfășurarea proceselor, nici argumentele „pârâtului” Liviu Antonesei, dar mi-aș permite acum, când sentința este definitivă și întrutotul favorabilă celui acuzat de calomnie, să adaug, fie și post-festum, câteva opinii vizavi de pledoaria acuzării. În februarie 1990, dl Liiceanu a primit „cadou” (spune pârâtul și contestă reclamantul) Editura Politică. Câtă vreme atribuirea de către ministrul Pleșu s-a făcut discreționar, fără concurs, nu văd cum altfel ar putea fi categorisită (mai ales că, prin rapidă privatizare, editura a intrat în proprietatea dlui Liiceanu). Ideea că substantivul „cadou” ar purta o nuanță denigratoare, implicând sensul de „nemeritat”, este contrazisă mai întâi de Dicționar („Cadou sau dar: obiect primit de la cineva sau oferit cuiva în semn de prietenie, atenție. O acțiune benevolă de a transmite gratuit altuia dreptul de proprietate asupra unui obiect.”) Înainte de a fi suspicionat ca „nemeritat”, cadoul se cuvenea dovedit ca meritat – iar aceasta o putea atesta doar un concurs oficial organizat, cu liberă participare a tuturor celor îndreptățiți. Așa că n-a fost decât exact ce scrie Dicționarul la capitolul „cadou”, adică „o acțiune benevolă de a transmite gratuit altuia dreptul de proprietate asupra unui obiect.”

Că dl Pleșu n-a făcut-o din buzunarul lui, ci din cel al statului, este altceva și ar merita o discuție separată. După cum cel puțin discutabilă se arată a fi afirmația justificativă potrivit căreia patrimoniul primit de „Humanitas” ar fi fost constituit „în proporție de 90% din documente de partid, volume omagiale și <operele>lui Ceaușescu.” Producția de carte de până atunci a Editurii Politice cuprindea și alte multe lucrări de interes general fără conotație politică, originale sau traduceri, de la „Jurnalul Marthei Bibescu” la „Inchiziția spaniolă” ori „Ziua cea mare” a lui Gilles Perrault etc., etc., iar adevărata avere a editurii o constituiau nu dulapurile și mesele din redacție, ci portofoliul de copyrighturi, multe dintre ele valoroase, tezaurizat prin ani.

Cât despre fondul chestiunii, este de reținut concluzia ÎCCJ: „Relevant în cauză este și faptul că reclamantul, om de cultură remarcabil, implicat în viața culturală la cel mai înalt nivel, este în mod evident o personalitate publică, astfel că și-a asumat expunerea publică și nu poate solicita ziariștilor sau altor personalități, cum este cazul pârâtului, să se abțină de a publica articole sau a exprima opinii referitoare la activitatea sa.” Din păcate, despre cei cinci ani petrecuți de Antonesei sub amenințarea că i se va amputa o treime din pensie până la adânci bătrâneți, ca și despre calvarul atâtor procese, termene, avocați, martori ș.a.m.d., sentința n-a avut cum face vorbire. Cum în general nu se face  vorbire nici despre cazurile de calomnie reală, calificată, scandaloasă, murdară, petrecute zi de zi sub ochii noștri răbdători și nepăsători.

Nu C.T.P. este campionul, ci un personaj de-a dreptul malefic, căruia de ani buni i se îngăduie prestații imunde la un post tv cu ceva audiență. Este vorba despre Radu Banciu, care, după ce a porcăit-o cum și cât a vrut pe Simona Halep de-a lungul întregii ei cariere performante, descoperă acum că tenismena ce a adus românilor atâtea bucurii nu-i altceva decât „Un Mitică Buzatu cocoțată pe un piedestal pe care nu-l merită”, „n-a învățat nici să scrie, nici să citească” ș.a.m.d. Spre a culmina în momentul sărbătoresc „Radio România 95”, când s-a lansat cartea „Fotbal minut cu minut”, cu următoarele imprecații la adresa celor ce au realizat emisiunea cu patru milioane de ascultători: „Erau niște lulele. Am râs toată copilăria de idioții care comentau la emisiunea asta (...) Ei nu știau decât să spună minutul și scorul. Noroc că sunt eu jurnalist, că alții lăsau eroarea asta nereparată. Ei nu erau niște somități, erau niște gunoaie. Pe vremea aia, ca să comentezi la radio trebuia să ai dosar, nu să știi fotbal. Au fost paiațele copilăriei noastre. Au fost niște rebuturi, niște paiațe industriale” etc., etc.

Întrucât în aprilie 1965 m-am numărat printre „gunoaiele” și „idioții” care, la microfon, au inaugurat și apoi au susținut ani la rând emisiunea „Fotbal minut cu minut”, probabil că aș fi mai îndreptățit decât dl Liiceanu să cer ajutorul Justiției. La ce bun? Cinci ani de tracasări? Te lupți cu cei care merită să lupți. Mai bine spun „mare-i grădina lui Dumnezeu!” și scap de-o grijă, lăsând totul în plata Domnului.