Mircea Radu IACOBAN

Expediție după ghebe. Chiar așa, „după”, că nu prea le-am dat de urmă. Cum toamna asta recolta de hribi a fost cam subțirică, iar drumețiile ciupercicole prin pădurile Dobrovățului n-au dat cine știe ce roade, mi-am zis s-o iau în serios, că acuși vine omătul. Doar nu s-or fi aducând în piețele Bucovinei până și opintici din import, trebuie să fi rămas pe undeva, câțiva, cumva, și pe plaiul mioritic. S-ascund bieții bureți de binefacerile civilizației prin cotloane greu de ajuns – asta însemnând că-i musai să-i caut în zonele bătute în tinerețe prin pustietățile mai ascunse din pădurile Sucevei și Neamțului, de unde-i adunam cu sacul. Pe-acolo pe unde nu prea-s sate-n jur, nu-s (încă) vile, pensiuni și servicii turistice, iar la eventuala întâlnire cu Moș Martin sper că mă va proteja sprayul cu piper (posibil, dacă urmăriți această rubrică, să aflați cum va fi fost).

Întâi de toate m-am gândit la împrejurimile străbătute de drumul Talienilor, care, până nu chiar demult, trecea (mai degrabă teoretic) Pasul Stânișoara, spre a ajunge din valea Moldovei până într-aceea a Bistriței. Și cum azi toate s-au schimbat, aflu (de unde, dacă nu de pe net?), că întreg coborâșul către Borca, pe malul Bistriței, l-au asfaltat drumarii din județul Neamț, care urmau anul trecut să-și întâlnească pe creastă colegii suceveni. Nemțenii au fost mai harnici și au ajuns la Crucea Talienilor taman joi, când am întâlnit pe culmea Stânișoarei, la 1253 metri altitudine, mașinuța ce trasa ultimele linii albe pe asfaltul încă aburind. Bătea vântul în rafale de se clătina tractorașul-vopsitor precum o bărcuță, oare n-o fi ieșit linia șerpuită? Dar până acolo sus?

În urmă cu vreo jumătate de veac, când net nu era, am luat de bună o hartă naiv-optimistă dintr-o carte de geografie ce arăta practicabil drumul Vitoriei Lipan peste munte. Cu chiu cu vai am ajuns până sus, după ce am tot suflat în jigloare și am reglat platinele Daciei mele galbene din prima promoție de la Mioveni. Mai departe, la vale, nenorocire, erau niște șleahuri de un metru, mașina mai mult luneca la vale decât asculta de volan, a trebuit să mă descalț, să sar în glod,  și, din loc în loc, să dau la lopată, cucerind drumul metru cu metru precum în Primul Război Mondial oștenii refugiați apoi în cazematele de pe culmea Stânișoarei.

Dinspre Valea Moldovei, drumul construit de Carol I cu meșteri italieni începe de la Mălini, satul lui Labiș. Păstrez scrisori de la tatăl lui Nicolae, învățătorul Eugen Labiș, în care-mi povestea cum colinda pădurile aproape virgine de la Văleni și Poiana Mărului: „Călare pe un armăsar roib, cu Nicolae așezat în partea din față a șeii, cutreieram codrii când la pas, când la galop...” Codri care, azi, au la Mălini teleschi pe cablu, pârtie de bullcart, tobogan mega XX, iluminare nocturnă, tarif de sky pass (50 de lei ziua), traseu pentru mașinuțe-booghi, tiroliană și salbă de pensiuni la poale...

Când am călătorit prima dată pe aici ieșea fum doar din hornul singurei case a pădurarului pe tot traseul de 40 km. Primul tărâm podit cu ghebe îl știam pe pârâul Dohotaru. Ajung acolo, surpriză: barieră, accesul interzis. Renunț și-o iau mai departe, s-ajung dincolo de bordeiul de vânătoare la urs al lui Ceaușescu, acum o informă movilă neagră, mucegăită și potopită de vegetație (nu știu dacă nea Nicu a fost vreodată pe-acolo; bordeiul era înzestrat cu canapea, pernuțe brodate, frigider, radiator electric la acumulator, dulap cu veselă, covor bucovinean, aragaz cu butelie și petromax nichelat). Da-i barieră lăcătuită și-aici. O fi pentru liniștea ghebelor, mânătărcilor și gălbiorilor? Peste tot unde încerc să intru pe vreun drumeag către pădure (doar n-o să caut bureți pe asfalt!) bariere bine încoțopenite pun în practică noutățile legislației silvice care vor să interzică românului, frate cu codru, până și să pășească pe cărările pădurii! Cu mașina, hai c-aș înțelege, dar și apostolorum? Cică s-ar îngădui doar pe cărările turistice marcate, numai că astfel de trasee nu există nicicum aproape în totalitatea pădurilor de deal și șes, iar la munte, sunt ici-colo, câte sunt. Urmând, probabil, ca și bureții să se rânduiască de-a lungul traseului marcat, altfel mor degeaba roși de viermi și de bătrânețe. Dacă românul vrea să-și întâlnească codrul-frate, n-are decât să deschidă televizorul și să admire... tele-codrul! Oare de ce cât a fost să se fure lemn ca-n codru nu s-au pus bariere? Nimeni „din popor” nu mai va avea cum să vadă și să reclame matrapazlâcurile din pădure!

N-am ce face, renunț la obiectivul opintici și-ncerc barem să văd dacă într-adevăr odată și odată se va putea trece muntele pe asfalt, așa cum e cu putință acum peste Rarău, de la Pojorâta la Chiril. Se vedeau urme de șantier, dar n-aveam prea multe nădejdi câtă vreme noi, românii, am inventat sintagma absurdă și tautologică „șantier în lucru”. Orice dicționar definește șantierul ca loc în care se lucrează, formula noastră fiind menită doar să atragă atenția că acolo unde se arde gazul de pomană ar fi (fost) totuși, un șantier. Ei bine, aici și acum, dimpotrivă: în condiții evident grele, se trudește pe un traseu montan dificil, cu numeroase lucrări de artă, ample consolidări cu beton armat, lărgiri de carosabil, plombări, stabilizări de versanți – și, îmbucurător, a venit și rândul compresoarelor, urmând, adevărat, cu întârziere față de nemțeni, să se aștearnă asfaltul pe drumul sadovenian al Vitoriei Lipan.

Iar ghebele? Ce, n-avem Kaufland? Aștept să cumpăr opintici bio.