Mircea Radu IACOBAN

Se instalează și posaca lună noiembrie. Nu prea are sărbători mai mașcate în calendar (debutează cu ziua „sfinților doctori fără de arginți Cosma și Damian”, care n-aș crede că se va prăznui cu belșug de sinceritate în așezămintele noastre spitalicești), nu-i nici toamnă târzie, nici iarnă deplină, s-au dezgolit copacii, vine frigul, vin facturile, războaiele dau în clocot, iaca, a apărut și ordonanța de austeritate – n-am nici un motiv să-i spun altceva lui noiembrie decât ducă-se!

Pentru cei din generația mea, noiembrie poartă și altă semnificație: era, în „epoca de aur”, luna congreselor PCR: și al XI-lea, și al XII-lea, și al XIII-lea, și al XIV-lea s-au ținut în noiembrie. De ce musai atunci nu știu – poate pentru că erau prefațate de Ziua recoltei, cu iluzia belșugului în cămări, ori se miza pe așteptata tolbă cu daruri a lui Moș Crăciun, că alte temeiuri îmbucurătoare pentru tonusul nației nu văd să fi fost. De regulă, congresele nu prilejuiau altceva decât nesfârșite rostogoliri de ode la adresa „eroului între eroii neamului” – cu o singură excepție: cel de al XII-lea, când, fapt fără precedent, bătrânul Pârvulescu a cerut să i se dea cuvântul deși nu figura pe lista vorbitorilor. Nu știu cât din intervenția ilegalistului a ajuns nedistorsionată și lizibilă în receptoarele românilor, dar cum aveam ca totdeauna carnetul de însemnări la îndemână, am notat (adevărat, cu ceva întârziere până m-am dezmeticit) cuvânt cu cuvânt.

Păstrez carnetul cu pricina. Din însemnările de atunci rezultă că, după frazele de început, Pârvulescu a propus o țintă falsă, lăsând impresia că l-a ofuscat discursul lui Păunescu – adică, lui îi dați cuvântul și mie nu?: „Am merite mai puține decât acest Păunescu, care a spus vrute și nevrute ieri?” Cum, prin construcția vehementă ce ieșea complet din tipare, discursul păunescian deranjase profund și vechii activiști, și junii congresiști; de astă dată sala a reacționat autoînșelându-se: aplauze vibrante. După care, a înghețat: „Tovarășul Ceaușescu și-a permis să pregătească, înainte de Congres, la Conferințe, să fie ales secretar general. Este fără precedent în istoria partidului nostru și-n istoria partidelor comuniste. De ce se sustrage Ceaușescu să fie ales membru al CC și, din cadrul membrilor CC, să fie reales? Pentru că Nicolae Ceaușescu se sustrage controlului partidului.”

Abia atunci sala s-a dezmeticit și a trecut mai întâi un murmur de spaimă uimită: tot eșafodajul construit cu grija ultimului amănunt se ducea de râpă și se primejduia statutul oricărui activist, mai important ori mai mărunțel. Pe chipul „savantei de recunoaștere planetară” (care avea să denumească mai târziu intervenția neașteptatului vorbitor drept „ieșire huliganică”) se putea citi stupoare, din care încerca să iasă cu gesturi dezordonate și frânturi de proteste semiarticulate. S-a găsit cineva din sectorul rezervat activiștilor Capitalei (totdeauna nucleul propagandistic de bază) să strige „nu este corect!” Și a urmat reflexul spaimei vinovate, unanimitatea primejduită izbucnind sonor cu sloganul repetat cu toți delegații încă de la primele ore ale dimineții: „Ceaușescu reales / La al doișpelea Congres!” Replica lui Pârvulescu: „Aici sunt echipe speciale de agitatori!” Ba bine că nu! Despre locul și rolul „agitatorului” se făcea vorbire chiar și-n documentele Congresului! Probabil că în acel moment s-a tăiat legătura cu microfonul de la pupitrul vorbitorului: îl vedeam pe Pârvulescu mișcându-și buzele fără a izvodi vreun sunet deslușibil, ca într-un film mut.

Ar fi interesant de știut ce a spus în continuare, doar, de fapt, abia își începuse cuvântarea; probabil că, după aceea, au fost puși la treabă cunoscătorii în citirea de pe filmările mute a vorbelor neauzite – poate, mai neașteptate și mai incendiare pentru cuplul prezidențial, poate nu. Agitație, consultări cu jumătate de voce, gestică panicată în miezul prezidiului (Ceaușescu, Elena, Dăscălescu, Bobu), după care s-a găsit soluția salvatoare dându-i-se cuvântul (fără a fi înscris pe lista vorbitorilor) altui activist cu aceeași vechime în partid, Ion Popescu-Puțuri. Care, desigur, a ridicat în slăvi „activitatea și capacitatea strălucită a secretarului general”, învinuindu-l pe Pârvulescu că „n-a înțeles noul”.

Au mai apărut cu promptitudine și alți salvatori de serviciu, totul culminând cu o amplă și zgomotoasă explozie de urale izvorâte mai degrabă din spaimă. Episodul, unic în felul său și imprevizibil, lasă loc unor întrebări: la urma urmei, bătrânul activist nu voia altceva decât respectarea tradiției alegerii secretarului general, adică din rândul membrilor CC și prin vot, nu în urma unor impersonale ovații dirijate. Intervenție curajoasă, însă, în fapt, rezulta același Ceaușescu, ales ca odinioară – fără îndoială că tot acolo se ajungea. Chiar că Pârvulescu „nu înțelegea noul”! Mă îndoiesc că ar fi ajuns la microfon dacă nu-l scotea din sărite Păunescu! Oricum, Pârvulescu știa că nu mai are multe de pierdut. Dar de câștigat? Același Ceaușescu, ales printr-un altfel de mecanism, la fel de obedient?

Și iată cum momentul-limită la care am fost martor, excesiv gonflat ca semnificație după aceea, a devenit istorie. Cu I mare, cu i mic, oricum, istorie.