Mircea Radu IACOBAN

Cele ce se petrec acum în Orientul apropiat readuc în grade diferite, fie și numai în alarma subconștientului, temerea nedeslușită că istoria se poate repeta. Numai că după un al III-lea Război mondial creditat cu final nuclear de neevitat, istoria nu va avea nici cine s-o mai scrie, nici cine s-o mai citească. Scriitorul american Harry Ross, autorul cărții „Two Lost Words” (1951), atrăgea atenția asupra faptului că nu istoria se repetă, ci erorile ei. Ne aflăm în pragul dramatic al acumulării unei mari salbe de erori? Unde, când și cum s-a greșit grav? Este greu de stabilit acum, câtă vreme din focul mocnit a izbucnit flacăra distrugătoare, patimile clocotesc, iar o evaluare corectă, „sine ira et studio” și general acceptată nu-i de așteptat curând. Poate niciodată. Împrejurări precum cele iscate de conflictul Israel-Hamas pot aduce un plus de argumentare în susținerea deciziei de a se studia în școlile noastre istoria națională în context general european și mondial. Trebuie să recunosc faptul că dispariția obiectului de studiu „Istoria românilor” din programa școlară nu m-a încântat deloc, așa cum nu m-a entuziasmat nici surghiunuirea limbii române la capitolul „comunicare”. La prima vedere ar putea fi categorisite drept adevărate acte anti-naționale – și chiar pot deveni dacă nu intervine hotărâtor capacitatea dascălului de a demonstra convingător și echilibrat temeiurile raportului național-universal – atât cantitativ, prin volumul de cunoștințe propus elevilor, cât mai ales prin infuzarea expunerii de la catedră cu afectul cuvenit atunci când este vorba despre țara ta, neamul românesc, strămoșii tăi. Nu văd în asta nimic exagerat, neștiințific, cu iz naționalist. Acum, când geografic și nu numai, România se află prinsă între două războaie cu final incert și reală capacitate de extindere, pare mai justificat ca oricând apelul la lecțiile istoriei. Altfel s-ar împlini, trist și cinic, prezumția dezarmantă a lui George Bernard Shaw (preluată de la Hegel): „De la istorie învățăm că nu învățăm nimic de la istorie.” Repetiții aidoma n-au cum să existe, după cum nu te poți scălda de două ori în apa aceluiași râu: gesturi de odinioară cum ar fi zugrăvirea zvasticilor pe casele evreilor din Germania rămân la fel de oribile în 2023 ca și în 1938, dar nu mai au cum să prefațeze un Holocaust asemănător celui ce a dus la uciderea a șase milioane de evrei, oricât l-ar dori și susține terorismul islamic. Pot însă să avertizeze asupra acutizării pericolului generat de tensiuni latente și să tragă cuvenitele semnale de alarmă. N-au fost luate în seamă la vreme, după cum politica europeană mioapă și egoistă n-a ținut seama de întâmplările triste din veacurile migrațiilor cuceritoare. Atunci se venea călare, acum se vine cu avionul, odinioară argumentul era spada, acum este racheta telecomandată, până la urmă, tot pe-acolo se ajunge. Rămâne de discutat cum se face includerea istoriei noastre în cea universală: mă tem că pornim de la început cu ideea „istoriei mărunte” a românilor. Viziunea modernă, „integratoare”, „europeană” este înțeleasă de către unii iluștri contemporani ca fiind obligatoriu de trecut printr-un filtru mioritic minimalizator. Fac probabil exces de citate, dar nu-s lipsite de interes opiniile mai mult decât rezervate ale lui Paul Valery vizavi de știința istoriei în sine, care „Te face să visezi, îmbată popoarele, zămislește false amintiri și duce la delirul de grandoare, ori la cel al persecuției. Istoria justifică ceea ce vrea ea.” Rezultă logic că-i firesc să utilizăm criterii similare pentru istorie în ansamblul ei, nu doar în cazul celei a românilor, iar delictul de „grandoare” mă tem că-i de aflat mai degrabă în istoria marilor puteri europene decât în visurile românilor care, de când se știu, și-au apărat nevoile și neamul. Pentru școler, o oră de istorie garnisită cu sumedenie de ani ai domniilor și bătăliilor obligatoriu de reținut n-are cum fi dintre cele mai agreate. Un sondaj pe internet realizat în Franța aduce opinii contradictorii: „Istoria mă dezgustă. Prefer să dorm în clasă”, „Cea mai nulă și cea mai dură dintre materii” – dar și „Istoria este super-interesantă când ai un profesor genial.” Elevul de pretutindeni detestă înșiruirea posacă de date, vrea o istorie vie, și o astfel de „înviere” nu-i la îndemâna oricărui profesor (nu degeaba nemții au doi termeni pentru istorie, și „gesichte” și „historia”). Profesorul de matematică ori de chimie este cumva adăpostit de vântul globalizării în școală, dar cel de istorie, nu. Desigur, nu-i cu putință să dispunem de dascăli geniali și la Pocreaca, și la Vințul de Jos (scuze, cine știe, poate tocmai pe-acolo s-or fi aflând!), dar se poate pretinde profesorului de oriunde barem să încerce a scoate obiectul, mai ales când aria de investigare s-a extins până la granițele... lumii noastre, din clisa înșiruirii mecanice de date, spre a-l aduce în zona temeiurilor adânci, mai întâi naționale și după aceea internaționale. Dacă, însă, vom accepta dizolvarea incertă a istoriei românilor într-un lichid diluant european și mondial, așezându-ne de la bun început în postura umilă a făuritorului de „istorie mică, atunci mă tem că învățământul românesc va fi condamnat chiar de către... istorie.