Mircea Radu IACOBAN

S-au împlinit în această toamnă 300 de ani de la moartea lui Dimitrie Cantemir și 350 de la naștere, evenimente pe care nu le-am prea văzut consemnate în presa noastră cea de toate zilele (și nopțile). De altfel, nici n–aș spune că există mare interes pentru cărturarii umanismului românesc, între care strălucește Cantemir, ridicat de Petru cel Mare la rangul de „principe serenissim al Rusiei” (titlul „rossienesc” n-ar suna prea bine azi și, de-ar fi să alegem doar ceea ce ne convine din istorie, mai măgulitor și mai onorant rămâne supranumele cu care l-a gratulat posteritatea, acela de „Lorenzo de Medici al românilor”). Aniversarea și, totodată, comemorarea m-au făcut să cobor din raftul bibliotecii și să reiau o carte bine scrisă, tipărită de Editura Universității „Al. Ioan Cuza” sub semnăturile unui „trio” de autori (Leonte Ivanov, Ștefan Lemny, Marina Vraciu, sub coordonarea Marianei Codruț): „Prințesa Cantemir – portret de epocă și corespondență inedită”. Câte alte epopei, romane, drame și rememorări poematice n-ar putea prilejui noi incursiuni în istoria evului mediu târziu românesc și câte nu rămân troienite sub giulgiul tăcerii veacurilor precum blocul de marmură încă neatins de dalta sculptorului! Cartea oferă mai întâi prilejul de a o cunoaște pe prințesa Maria, „personalitate accentuată”, răzbătătoare, mereu neliniștită, inteligentă, înzestrată cu har epistolar și talente artistice, dar și viața cotidiană de la curtea țarului, doldora de sforării, lovituri de palat, cabale și cumetrii politice. Firul începe să se depene de pe la 1711, anul bătăliei de la Stănilești pe Prut, pierdută de Petru cel Mare și aliatul său Cantemir în fața oștilor turcești. Am credința că a fost, pentru români, o înfrângere... benefică, altfel ar fi urmat să ajungem, probabil, republică unională! Familia Cantemir s-a bejenit atunci în Rusia, unde a fost ținută în mare cinste și înzestrată cu ranguri și moșii de către țarul reformator. Nu reiese clar din întreaga documentație dacă Maria, cea dintâi fiică a domnitorului de la Iași, a fost ori nu ceea ce numim o frumusețe. Într-un text referitor la muzica otomană (prințesa cânta la spinetă) este prezentată ca o „frumusețe a epocii”. Nu astfel se auto-caracterizează în epistolele către fratele ei Antioh (la 23 de ani ambasador al Rusiei la Londra, și apoi la Paris!). Maria nu se ferea de autoironie – avea însă, din plin, alte însușiri ce o făceau admirată și invidiată, în primul rând inteligența și cultura. Acestea îl vor fi atras și pe Petru cel Mare (care, de altfel, nu prea alegea...); legătura dintre cei doi, pe care Cantemir-tatăl și-ar fi dorit-o mai mult decât o simplă aventură, era să se soldeze cu o naștere ce ar fi bulversat peste măsură (mai ales dacă nou-născutul era băiat – Petru n-avea, oficial, decât două fete) încrengătura de interese a camarilei de la curte. Așa că, în 1722, Maria este „ajutată” să avorteze de însuși medicul Țarului. O sursă literară (Granin) ne-o înfățișează pe Maria aruncând în foc bilețelele primite de la Petru (scena este narată și-ntr-o piesă a recent răposatului dramaturg basarabeano-moscovit Ion Druță). Substanța cărții o constituie adevăratul roman epistolar Maria-Antioh. Unic mijloc de comunicare la distanță, scrisoarea ajungea în vremea aceea greu și complicat (Antioh o înștiințează pe Maria că va trimite plicul „cu una dintre primele corăbii de vară”) și era ades interceptată, motiv pentru care se utiliza „limbajul hieroglific”, aluziv și codat. A revenit aparatului critic al cărții, bogat și exact, misia de a decoda trimiterile incerte. Fratele și sora se gratulau, conform uzanțelor epocii, cu formule de genul „stăpână mult stimată”, fără a ieși din tipicul adresării cu „Dumneavoastră” și niciodată depășind pe „dumneata”, dar putem vedea aici și o reală prețuire a unuia față de celălalt. Subiectele cele mai ades abordate: literatura, viața de la curte, grijile familiei. Maria citea enorm, nu numai literatură (îl detesta pe Boccaccio!), ci și lucrări de popularizare a științei – de regulă, în italiană. Sunt de-a dreptul spectaculoase nedumeririle ofuscate ale lui Antioh vizavi de libertatea absolută a presei engleze, comparativ cu cenzura la fel de absolută din Rusia (cele trei secole trecute aveau să lase până astăzi, în 2023, situația exact așa cum era la 1700!). Scrisorile mai cuprindeau liste de mici comisioane  (Antioh cerea pânzeturi chinezești, Maria își dorea „o jumătate de duzină de cuțite de desert”...), dar mai ales conțineau amănunte despre pețitoriile întemeiate pe rang și avere, detalii ale eternelor lucrături subterane de la curte, evoluția oscilantă a influențelor, lupta pentru păstrarea averii moștenite de la Dimitrie ș.m.a. O lume ce s-a stins și la vârfurile căreia s-au aflat câteodată români și românce despre care s-ar cuveni să ne amintim barem cu prilejul aniversărilor și comemorărilor ornate cu atât de impresionante cifre rotunde...