Mircea Radu IACOBAN

Poveste veche: eram directorul unui teatru când am primit vizita unor bătrânei: se recomandă a fi fostul socrul unuia dintre salariații Teatrului, însoțit de soră-sa. Bărbatul are vreo 80 de ani, femeia pe-aproape. Vin de la țară. Chipuri aspre, mâini muncite, vorbă șovăitoare: „vă rog mai tare, că el nu prea aude”. Hainele de duminică îngrijite, curățele – doar au venit la oraș. Când tatăl (fost) socru izbutește să lege câteva cuvinte, este repede apostrofat de soră-sa: „Spune, mă, ce trebuie, nu bate câmpii.” Și începe istorisirea unei povești imposibil de descâlcit, dar, în mintea lor, limpede ca lacrima. Un frate (fratele cui?) a semnat cândva un soi de zdelcă prin care se declara de acord ca hectarul din deal (care deal?), „moștenire de la ăi bătrâni”, să rămână în posesia socrului. Că acum acela a uitat de semnătură și vrea pământul înapoi. Și ceilalți șapte (care șapte?) i-ar da dreptate dacă „ăia doi” (care?) ar înțelege să renunțe la cele opt prăjini din luncă care s-ar cuveni să revină, după dreptate, copiilor (care, ai cui?). Ar exista niște scrisori doveditoare (ale cui, către cine?). Și mai încurcată este povestea casei de la țară. Acolo s-au aciuat copiii salariatului Teatrului (din prima căsătorie), ar trebui numaidecât eliberată. „N-au nici un act!” precizează sora fostului socru, dar este repede pusă la punct: „Să taci din gură, fiindcă tu i-ai adus acolo!” Aflu, apoi, că locatarii semi-legali nici nu-și văd de treabă, toată ziua sunt la ștrand (probabil, la baltă), umblă fleandura prin sat și taie frunză la câini. Urmează o sfadă înfierbântată care reia tema „de ce i-ai adus?”, presărată cu argumente de calibrul „unde voiai să stea?” urmate de concluzia incertă „asta e!” (de fapt, asta a fost). Întreb: pe la notar ați dat? „Știi dumneata cât cere un notar? Pensia mea…” „Primarul, ce zice?” „Zice să mergem la tribunal. Știi dumneata (sora intervine: „Dumneavoastră, bre!, că nu vorbești cu Parfene” – care Parfene?”) cât ar costa avocatul?” Iar întreb: cum pot să vă ajut, ce să fac? „Dumneavoastră, ca director, să-l trimiteți în sat, să rezolve, că n-a mai fost de nu știu când.” Să rezolve ce, e pământul lui? „Nu, dar orișicât, contează. Fiindcă eu înțeleg să le dau celor șase (parcă erau șapte, sau n-or fi tot ăia?) dreptul lor, dar și ei să înțeleagă că nu-i tot una pământul din deal cu pământul din luncă” (care luncă?). Bătrânica, mai aprigă și, se pare, posesoare a unei anumite ascendențe asupra fratelui căutător de dreptate, îl trage de urechi: „Vezi că iar bați câmpii și domnul director n-are timp de povești.” Îi asigur (ce să fac?) că am vreme berechet și repet întrebarea: cum aș putea să vă ajut? „Păi, să elibereze casa, fiindcă aˊbătrânească o împărțim cu Nicolae (care Nicolae?), ăsta are și patru nepoți. Și ăștia bat bărbunca pe ulițe și nu-și văd de treabă.” Sare sora iarăși cu gura: „Poate vrei să-i pună domˊdirector la treabă! Daˊsă știți că nici ei n-au acte, ne-am înțeles cu vorba bună, ca-ntre rude. Acuˊparc-au turbat! Vor și jumătate din grădină.” Care grădină? „Grădina casei, cum care? Au pus ochii pe ea, că are de-alea… cum le spune?” Sora îi sare în ajutor: „Utilități. I-am lăsat-o în grijă lui Pintilie (altul!) și ăsta ne dă în fiecare toamnă o tășulcă de perje, cică atâtea s-or făcut.” Bătrânul nu-i de acord: „Ce te iei de Pintilie, că ăsta-i o om așezat, nu-i ca Miftode.” Care Miftode? „Ăla de a semnat cu hectarul…” Pauză lungă. Impas. Sună telefoanele. Computerul bâzâie. Oaspeții, dezamăgiți, înțeleg că nici domˊdirector nu vrea să-i ajute. Bătrâna se ridică și dă semn de plecare: „Nu îndur fumul” (aluzie dojenitoare la pipa directorială?). Ascund pipa și încerc concluzii: „Va să zică”, îmi ia ex-socrul vorba din gură, „matale să-i spui lui să vină în sat să descurce, că așa nu se mai poate.” Îi promit… da-i simt bănuiala că-i vorbă spusă ca să fie. O ia și el către ușă trăgând târșit punga de plastic în care zăresc o pâine și-o pungă cu detergent. Nu iese înainte de a arăta că-i om de lume: „S-aveți o săptămână plăcută!”

  Doi bătrânei amărâți, trudiți, săraci, încovoiați, cufundați până-n gât în necazuri, gata să se agațe de orice pai convinși de dreptatea lor. Cu care or să moară legată de gât. Pe cine să intereseze amărăciunea lor, cine să descâlcească aceste drame care au potopit satul românesc? Două jucării stricate… Îi văd, pe fereastră, îndreptându-se cu pași mici și osteniți către autogară. Nu-s mare fan Păunescu, dar tot la strofa lui ajung: „Ia priviți-i cum se duc / Cum se duc și cum se sting / Lumânări în cuib de cuc / Parcă tac și parcă ning.”