Mircea Radu IACOBAN

Argumentele israelienilor aflați acum nu numai în luptă cu Hamas, ci și cu susținători statali (declarați sau bănuiți) ai palestinienilor, dar și cu o reacție contestatară internă acutizată, pornesc de la realitatea pe cât de evidentă, pe atât de ignorată: Hamas nu înseamnă Palestina, ci este o entitate politică rezultată din alegeri. Ca un partid oarecare, ales într-o zonă fără statalitate cu o majoritate infimă de voturi, pe care ar putea-o pierde într-un viitor scrutin. De o armată precum ar fi cea a lui Prigojin o deosebește doar încărcătura ideologică – ideologia urii. Identificarea încercată de Putin a celor ce se petrec acum în Gaza cu drama Leningradului asediat este ilogică și absurdă: atunci era un război purtat între două țări, acum o țară brutal atacată își arogă dreptul legitim de apărare în fața agresiunii declanșate de o formațiune politico-militară ce nu este și nu reprezintă un stat. În consecință, regulile dreptului internațional n-au cum fi invocate, iar cele ale Convenției de la Geneva n-au aplicabilitate. Articolul 51 din Carta Națiunilor Unite stipulează că „Nimic din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent la autoapărare individuală sau colectivă dacă are loc un atac armat împotriva unui membru al Națiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate nu va lua măsurile necesare pentru a menține pacea internațională și securitatea.” Frumos spus, total ineficient. Vorbe goale: rămâne doar principiul, fiindcă altfel ONU a ajuns de mult simplă și costisitoare tribună de discursuri. Câtă vreme actualul Statut acordă drept de veto oricărui membru al Consiliului de Securitate, este imposibil de crezut că o rezoluție favorabilă Israelului ar putea fi adoptată. ONU rămâne inert și mai ales ineficient, așa cum a și început să devină tradiție, dar statul evreu este obligat să se apere răspunzând – cum altfel? – violenței cu violență. O prietenă din Israel îmi trimite o interesantă sinteză a argumentației utilizate de Israel din dorința precizării temeiurilor din dreptul internațional în numele cărora statul evreu acționează sau va acționa. Și cum atacul Hamas, cu consecințele sale sinistre și tragice, nu poate fi ignorat în esența și consecințele sale, se încearcă invocarea așa-numitor reguli rezultate din „dreptul internațional cutumiar” – cum ar fi aceea a „proporționalității”: dacă tu îmi dai un pumn în nas, nu înseamnă că pentru asta eu aș fi îndreptățit să-ți dau foc la casă. Regula, care nu-i stipulată în nici un tratat sau statut, are aparent o anume îndreptățire morală, da-i contrazisă de realitatea istorică a oricărei confruntări armate din istoria omenirii. Respectând-o, ar însemna că dacă ai primit pumnul în nas, ai doar dreptul să răspunzi adversarului aidoma, sau, oricum, pe-aproape. Până când? Orice război se câștigă atunci când proporționalitatea dispare și unul dintre combatanți își dobândește avantajul ce-i îngăduie răspunsul decisiv. Dacă Hitler ar fi fost protejat de regula proporționalității, Stalin n-ar fi ajuns niciodată la Berlin! Și despre ce regulă mai poate fi vorba atunci când civilii sunt transformați în scuturi umane, instrument profund imoral din arsenalul terorismului? Fierbintea chestiune a uciderii, deocamdată doar prezumată în Gaza, a civililor ar fi justificabilă prin raportare la masacrele comise de Hamas în chibutz-urile israeliene, dar propaganda agresorilor se preface a ignora esențialul: Hamas a ucis deliberat civili evrei, în vreme ce armata Israelului face evidente eforturi pentru a evita masacre ale inocenților în fâșia de pământ supraaglomerată și cu populație intenționat mixată combatanți-necombatanți. Mai degrabă crimă de odioase proporții împotriva umanității o comite Hamas atunci când împiedică deliberat accesul civililor către salvatoarea poartă spre Egipt. Și întârzierile, ca să nu spun ezitările egiptenilor pot fi înțelese, câtă vreme va fi vorba despre un exod palestinian aproape egal cantitativ (peste un milion de suflete), dar invers celui evreu menționat în Biblie, pe care faraonul s-a străduit din răsputeri să nu-l îngăduie. Atunci, intrarea în Cannan s-a întins eșalonat, de-a lungul a câtorva zeci de ani. Acum, într-o săptămână-două, în Egipt ar urma să intre cel puțin un milion de năpăstuiți, pentru găzduirea, alimentarea și asistența cărora sunt necesare dificile măsuri logistice, altfel totul se poate transforma într-o altă catastrofă umanitară. Ceea ce-i mai greu de acceptat (în terminologia politică românească a vremurilor trecute se desemna prin sintagma prudentă „nu-i momentul!”) este mișcarea contestatară inițiată de opoziția internă împotriva celui dintâi premier israelian ales prin vot popular, cel care 16 ani a condus țara ce traversa momente critice. Bun, rău, rămâne destul timp pentru răfuieli politice, nici într-un caz acum. Parcă-i văd pe tinerii voluntari entuziaști debarcați pe aeroportul Ben Gurion și veniți din toate colțurile lumii dând, acasă, peste manifestațiile împotriva primului ministru. Ca și ei, Netaniahu s-a întors în 1967 din USA pentru a se înrola voluntar...