Mircea Radu IACOBAN

În livretul meu militar scrie c-aș fi căpitan de infanterie. Mai știi? Poate chiar sunt, actele vorbește. După ultima încazarmare am plecat cu gradul de locotenent, mai departe nu știu să mai fi pus mâna pe vreo pușcă în afara celor de vânătoare. Probabil că avansarea în grad a rezervistului se coroborează cu înaintarea ofițerului în vârstă și, implicit, în înțelepciune, oricum, nu despre asta-i vorba acum și aici, aș vrea doar să declar cu mâna pe trăgaci că, în pofida gradului, am rămas cu aceeași șubredă pricepere într-ale milităriei. Probabil, și-ntr-ale războiului, cu atât mai mult cu cât ceea ce am învățat tăbârcind pușca mitralieră de 12 kg către copacul cu coroana rotată nu prea mai are legătură cu războiul de azi.

Postura de necunoscător îmi oferă însă posibilitatea de a privi și examina „teatrul de operațiuni” (ceva terminologie posed, doar am lucrat o viață în... teatre!) din unghiuri mai răsfirate și mai puțin cercetate. Iată, de pildă, mi se pare la fel de relevantă precum discuțiile despre tactică și strategie ivirea diferențelor de atitudine față de destinul nației și iminența războiului: în vreme ce sumedenie de ucraineni și de ruși au ales s-o șteargă din țară cu orice chip spre a evita încorporarea, sute de tineri israelieni din toate colțurile lumii vin în Eretz Yisrael spre a se încadra ca voluntari – văd în asta o apăsată deosebire de percepție, nu numai semantică, a noțiunilor de „țară” și „patrie”: sinonimia nu-i perfectă. Și nu-i simplă speculație terminologică: la aceeași amenințare, Ucraina și Israelul, egal amenințate cu dispariția de pe harta lumii, răspund etic și moral diferit – constatare care, desigur, nu întunecă eroismul patrioților ce luptă împotriva agresiunii ruse, dar lasă loc întrebărilor incomode privind rezultatele galopului globalizării menit, în timp, să șteargă granițele și să niveleze particularitățile ființei naționale.

Evit să mă întreb care ar fi reacția la noi într-o situație similară, ferească-ne Dumnezeu! S-au făcut câteva sondaje și rezultatele nu-s deloc încurajatoare, dar încerc barem să-mi închipui cum ar arăta în fericitul tărâm mioritic un guvern românesc de unitate națională: Ciolacu, Ciucă, Simion, Drulă, Hunor, poate și Șoșoacă & comp. – racul, broasca și o știucă! Exemplul solidarității evreilor în momente de cumpănă este întrutotul pilduitor și explică reziliența acestui popor trecut prin atâtea împrejurări nefericite și rămas neclintit în apărarea destinelor patriei și națiunii. Ne plac evreii, nu ne plac, asta e!

Aș încerca un răspuns, tot așa, de pe marginea marginilor, și la întrebarea obsesiv pusă: unde a fost atât de performantul Mossad? (Pentru a fi corectă până la capăt, întrebarea s-ar cuveni să fie adresată și Shin Bet-ului, în atribuțiile sale intrând, citez, „apărarea securității statului și identificarea amenințărilor teroriste”). Totala orbire este de neimaginat. Mă tem că se va avea de așteptat până la aflarea adevărului adevărat. Netaniahu nu poate recunoaște că a fost informat, iar șefii Mossad n-au cum deschide gura fără dezlegarea premierului – cel puțin deocamdată. În situații oarecum similare (Pearl Harbour de pildă) au trebuit să treacă decenii până la stabilirea tuturor responsabilităților. Aș zice că Mossad-ul nu că n-a știut, ci a știut prea multe, și s-a instalat așa-numitul efect de „unghi mort” sau „oglindă moartă”: când mașina este prea aproape de a ta, nu mai ai cum s-o vezi. Nu iminența invaziei a fost ignorată, ci data ei exactă, deși indiciile n-ar fi lipsit (moment aniversar-comemorativ, sărbătoare, zi liberă, vigilență șubredă). Culpa – dacă va fi fost – rămâne; detaliile încă-s în ceață și, cu siguranță, vor apărea surprize.

Când scriu aceste rânduri (vineri), operațiunea Gaza este abia la începutul ei. Fără să mă aventurez în pronosticuri: în pofida raportului copleșitor de forțe, o văd pe cât de justificată, pe atât de complicată. Când făceam școala de ofițeri în rezervă ni se explica la lada cu nisip că atacul este precedat de loviturile artileriei, urmate de avansarea tancurilor și abia după aceea intrau în luptă pedestrașii. În cazul de față, absolut particular, este total pe dos: infanterul are misia de a deschide balul, ceea ce nu are cum să nu ducă, într-o luptă de gherilă urbană, decât la pierderi semnificative în rândul celor ce atacă – adică alt obol de vieți absurd sacrificate. De unde și ultima întrebare, la care, recunosc, nu aflu nici un răspuns logic acceptabil: ce a mânat în luptă Hamas-ul decât ura și-atât? Obiectivul „salvarea El Aksa” este de departe fals. Care să fi fost calculul? Să nu fi existat nici unul? Invazia n-avea cum să copleșească Israelul, riposta era obligatorie, finalul previzibil. S-a mizat excesiv pe ruptura politică interioară din Israel? Pe o intervenție concertată a celorlalte formațiuni teroriste? Ar fi suficiente? Pe o mobilizare a Libanului și a întregii lumi arabe? Întrebări la care s-a răspuns și multe altele la care nu s-a răspuns. Încă.