Mircea Radu IACOBAN

Este aproape indecent să încerci a scrie despre viața literaturii când la doi pași de noi viața însăși, adică petrecerea omului pe pământ, este hăituită și curmată barbar, absurd și de neînchipuit a se petrece în primul și luminatul secol al celui de-al treilea mileniu. După atâtea mii de ani și după atâtea crâncene episoade de violență extremă, omenirea s-ar fi cuvenit să înțeleagă adevărul zicalei „ceea ce permiți este ceea ce va continua” și să condamne într-un glas agresionarea cinică și nerușinată atât a Ucrainei, cât și a Israelului. Ceea ce, regretabil, nu se întâmplă până la capăt – dimpotrivă, voci ori cretine, ori vândute, ori îndobitocite, nu se sfiesc să clameze enormitatea potrivit căreia agresori ar fi… agresații! Și chiar dacă „între arme muzele tac” (spusele lui Cicero), câtă vreme ne aflăm între două războaie și nu direct în bătaia rachetelor și dronelor, mi-aș îngădui o „repede ochire” asupra exploziilor întârziate, mai mărunte și mai pașnice, ce totuși inflamează cerul literaturii dincolo de Prut și care, la urma urmei, în vremurile ce le trăim, pot fi considerate semn al normalității.

Apar revelații, sar și schije care rănesc și dor, apar și viteji de după război, dar barem se lămuresc niște chestiuni ascunse de două decenii sub obroc. „Cazul Druță” este cel mai flagrant, întrucât ilustrează naivitatea noastră în aprecierea caratelor amiciției și sincerității prieteniilor. Scriitorul Ion Druță a murit acum trei săptămâni la frumoasa vârstă de 95 de ani. În Basarabia s-au declarat trei zile de doliu, funeralii naționale, onoruri militare, s-au bătut clopotele, drapelele în bernă, la Teatrul Național, unde a fost adus cu avionul de la Moscova și depus, au venit să-i aducă ultimul omagiu oameni de litere, politicieni, numeroși cetățeni ai Chișinăului – toate bune și firești, numai că, după înhumarea săvârșită la  mausoleul pe care Druță și l-a construit din vreme la Soroca (desigur, pe cheltuiala statului moldav), au început pe bună dreptate rumorile și semnalările din presă ce pun la îndoială legitimitatea adevăratei idolatrizări a lui Druță – considerat și-n România drept purtător al drapelului renașterii naționale moldave.

De ce s-au dumirit gazetele și confrații abia acum, înainte de împlinirea celor 40 de zile ritualice, când despre cei răposați s-ar cuveni să se vorbească numai de bine, e altă poveste, a cărei deslușire rămâne în sarcina confraților basarabeni. La opera scriitorului Druță m-am referit într-o tabletă anterioară, așa că reiau doar concluzia: neîndoielnic, este vorba de un condeier autentic, câteva dintre cărțile și piesele lui (două le-am jucat la Teatrul Național Iași înainte de 1989, când mai nimeni nu auzise în România de dramaturgul Druță) sunt menite să rămână într-un raft onorabil al literaturii române scrise în Basarabia, poate chiar în raftul întâi. A avut, cum se spune, „darul scrisului”, numai că diavolul dihotomiei din sintagma „Omul și opera” (că dihotomie este separarea unui întreg în două părți care nu se suprapun și nimic nu poate aparține ambelor părți simultan) acționează necruțător în cazul Druță: scriitor de valoare, moralist dubios și politician de doi bani. A fost considerat din oficiu, mai ales dincolo, dar și dincoace de Prut, ideolog și vector spiritual al unionismului, când, de fapt, era un aprig susținător al „statalității Moldovei”, rusofil învederat și antiromân deghizat. Deși partizan al teoriei existenței unei „limbi moldovenești” de sine stătătoare, la București, ideologul neomoldovenismului primitiv a fost ales cu grăbire membru de onoare al Academiei Române, chiar înainte de a fi academician în Republica Moldova! Iar critica noastră nu ostenea să-l tămâieze peste măsură.

Barem câteva detalii biografice s-ar fi cuvenit să atenționeze: deputat în Sovietul suprem al URSS, a fost membru al Comisiei Iakovlev, cea care cerceta Pactul Ribbentrop-Molotov. Nu a luat niciodată cuvântul! Druță a fost decorat cu cea mai înaltă distincție sovietică, „Ordinul Lenin”, așa că figurează în onoranta companie a lui Fidel Castro, Ceaușescu, Hrușciov, Nasser, Tito, Voroșilov, Jukov, Ronald Reagan, Gagarin, Kim Philby & comp. Apărător al statalității Basarabiei, viețuia din 1962 la Moscova, într-un așa zis auto-exil foarte greu scuzabil, cu atât mai puțin după obținerea statalității Basarabiei.

Revista „Literatura și arta” vorbește de „Fauna corupților, oligarhilor, parveniților care au format clasa politică de la Chișinău și, de ochii naivilor, au împărțit-o frățește în două tabere – în rusofili și românofili – ambele detestând Unirea în folosul guvernării succesive în Republica Moldova. Ion Druță coopera excelent cu factorii de decizie din ambele tabere și  avea grijă ca nici unii, nici alții, să nu iasă de sub poala Moscovei.” Concluzia articolului semnat de Alecu Reniță: „Ion Druță și-a pus talentul, după august 1991, să deturneze Mișcarea de Renaștere Românească și s-o reancoreze sub paravanul independenței și moldovenismului în noul-vechiul imperiu rusesc.” Nu se știau toate astea până acum? Ei, ba nu! Dar ca să șubrezești un astfel de mit îți trebuie un dram de curaj. Druță nu mai e, iaca și curajul…