Mircea Radu IACOBAN

 „Nichita și securitatea” se intitulează o carte recent apărută la Editura „Cuantic”. Alăturarea pe aceeași copertă a numelui unui scriitor cunoscut cu acela atât de blamat al Securității atrage cititorul și justifică difuzarea prin chioșcurile de ziare (atâtea câte mai sunt...), mai ales că opul semnat de Fabian Anton este de construcție gazetărească ce mizează cu precădere pe inedit și senzațional. Cărțile Ioanei Diaconescu apărute la „Junimea” ar fi putut purta și ele titluri de genul „Mihai Ursachi și Securitatea”, ori „Cezar Ivănescu și Securitatea”; în cazul lor prim-planul revine mai puțin documentului și mai degrabă analizei autorului. De astă dată, Dosarul de „urmărire operativă” a unui scriitor este publicat ca atare, nud și sec, fără comentarii, ci doar însoțit cu note la subsol menite să lămurească în două-trei cuvinte despre cine-i vorba și ce hram purta la vremea respectivă. Nici nu știu dacă nu-i mai bine așa, întrucât se elimină subiectivitatea inerentă a autorului-comentator, interpretarea documentelor fiind lăsată în seama cititorului care, cu siguranță, știe să desprindă esențialul din aparenta banalitate a textelor terne și obsesiv repetate. În cazul de față („Nichita și Securitatea”) autorul pare a presta mai degrabă muncă de arhivar și-atât, chiar dacă adaugă câteva „addende” de cert interes, care, cu siguranță, de-ar purta și semnătura autentificatoare a celor ce le-au scris, ar contribui cu adevărat substanțial la investigarea culiselor și deslușirea climatului din breasla scriitoricească a „epocii de aur”. De senzațional nu prea avem parte fiindcă ne-am răs-obișnuit cu rutina practicilor securiste a „Notelor” informative și cu excesul de zel menit să preschimbe țânțarul într-un ditamai armăsar. Dar inedit în „Nichita și Securitatea” da, din belșug. O primă observație ar fi aceea că, deși urmărit „la sânge” nu numai în București, ci și pretutindeni unde s-a aflat în periplurile sale poeticești, lui Nichita îi erau notate și raportate cu destoinicie toate gesturile, darămite spusele. Singurele călătorii ferite de ochiul și timpanul Securității par a fi cele de la Iași, unde a venit nu o dată, unde i s-au publicat cele mai frumoase cărți și unde a avut memorabile întâlniri cu condeierii localnici. Nu găsesc nici o explicație pentru ciudata absență a raportărilor de la Iași, cu atât mai mult cu cât orice alte ieșiri ale poetului din Capitală au prilejuit bogată recoltă informativă. „Surse” ieșene se aflau din belșug, iar aparatul Securității, cum se vede și din cărțile Ioanei Diaconescu, funcționa la Iași mai abitir decât pretutindeni în provincie. Eventual ar putea fi invocată explicația că în 1975, când Nichita s-a aflat mai ades la Iași, Securitatea tocmai decidea închiderea Dosarului de urmărire informativă „Socrate” cu motivația „aspectele pentru care a fost luat în lucru au fost clarificate, iar atitudinea sa prezentă nu justifică urmărirea în continuare”. În termeni mai elevați, dar cam tot pe-acolo se motiva și închiderea dosarului lui Fănuș Neagu, în ideea că „ăstora cu gura prea mare și prea slobodă n-ai ce să le faci.” Va fi fost o scurtă „pauză de lucru” taman atunci? După cum atestă documentele publicate de Fabian Anton, hingherirea a fost repede reluată – în opinia mea spre a fi utilizată mai degrabă pentru culegerea de informații compromițătoare despre cei din anturaj decât referitoare la Socrate-Nichita. Multe ar mai fi de spus și scris, n-am destul spațiu, dar, oricum, nu pot să nu semnalez, fie și în treacăt, o informație de-a dreptul năucitoare (pag. 109-112), inexplicabil trecută cu vederea până acum. Știam că „justețea” cărților noastre era strict vegheată mai întâi de Securitate, apoi de Cenzură, de așa-numitul Consiliu al Culturii și Educației Socialiste și, la toată urma, dacă situația o impunea, de către Secretariatul CC al PCR. Aflu acum cu stupefacție că de destinele literaturii se ocupa în cel mai direct înțeles al cuvântului și… Miliția!! De crezut! Căpitanul T. (de la Inspectoratul general al Miliției – nu-i dau numele, omul a evoluat spectaculos, acum suntem colegi de breaslă în Uniunea Scriitorilor) raportează: „în conformitate cu atribuțiunile de serviciu am lecturat și avizat 21 de romane, nuvele, piese teatru și scenarii de film.” Nu mai știu cine a inventat sintagma „literatură cu autorizație de la Poliție”, dar iat-o nemurită negru pe alb, cu număr de înregistrare și ștampila „strict secret”! După cum se va vedea, Miliția nu numai că se număra printre forurile care „avizau” (eufemism) cărțile, filmele, spectacolele de teatru, plivind tot ceea ce era considerat „nejust” să apară public, dar se implica și-n procesul intim de creație, sugerând condeierilor… ce trebuie scris! Căpitanul cu pricina: „În ziua de 8 ianuarie 1978 am făcut o vizită poetului Nichita Stănescu (locuiește într-un bloc din zona Pieței Amzei) împreună cu care am proiectat scrierea în comun (?!?) a unei piese de teatru „Oedip soldat” care să încununeze apoteotic lupta organelor Ministerului de Interne în perioada de început a revoluției (lichidarea unor bande în munți)”. Nichita, co-autor al unei piese despre eroismul milițienilor! E-atât absurd, ridicol, mincinos și stupid, încât nici nu știi dacă-i de râs ori de plâns!