Mircea Radu IACOBAN

De ani buni încoace, toamna calendaristică începe la Iași cu vernisajul unei expoziții datorate pictorului Bogdan Bârleanu. De astă dată – mai bine spus și de astă dată – miezul originalei simeze îl constituie peisajele cu stufărișuri, ape și cer orânduite sub sentimentalul titlu generic „Delta, mon amour”. Aș zice mai degrabă „l’amour pour toujours”, fiindcă nu-s semne că Delta ar putea lipsi vreodată din cataloagele expozițiilor pescarului-pictor (sau invers, pictorului pescar). Deși m-am aflat nu o dată în aceeași barcă împreună cu el (la propriu, că la figurat sunt de mult), n-aș putea spune hotărât cât la sută din mobilul prea deselor hălăduiri prin Deltă îl constituie capturarea trofeelor din specia pisces și cât pândirea clipei în care cutare detaliu al peisajului capătă semnificație și sens demne de imortalizare și înrămare.

Bogdan (tatăl său, sculptorul Eftimie Bârleanu, este autorul monumentalului grup statuar de la Suceava al lui Ștefan cel Mare) simte trăirile Deltei ca nimeni altul; când se arată strop de vreme bună, o și zbughește în lumea plaurilor (a făcut-o și imediat după vernisarea expoziției!) spre a încerca aflarea altor culori, geometrii și străluminări ale eternului său „chanson d’amour”. Care, din păcate, are sonuri tot mai triste: Delta, supusă agresărilor de tot felul, își pierde atuurile principale, adică adâncile tăceri, ritmurile proprii marcate de metronomul clipocitului vâslei, și mai ales, diversitatea lumii animale, principalul reprezentant, peștele, dând semne de adevărată extincție.

Artistului plastic îi rămâne postura martorului – și merită de observat că pictorului-pescar îi datorăm și cele dintâi dovezi ale viețuirii umane în spațiul mioritic. Omul de Cro-Magnon, apărut în paleoliticul superior, s-a aciuat în peștera cu nume de baladă „Gura Chindiei” din Clisura Dunării: gâdilându-l ispitele artei, s-a apucat să zugrăvească fel de fel de vietăți, inclusiv pești, pe pereții catacombelor. Adevărata relație dintre măjari și zugravii de subțire avea să se înfiripe mai ales în veacul XX, fiind precedată de cunoscuta aplecare spre o tematică suprasaturată de bărci, bărbi, stuf, năvoade, raci, nori, pești și lișițe.

De la Turner la Aivazovski, Sonora, Ernö, Archer, Monet (ce verde formidabil în tabloul „Bărci de pescari” din Muzeul Național de Artă!) și, de ce nu, până la Dali, care a copilărit în satul de pescari Cadaque, întinsul apelor, lupta cu stihiile, duritatea nelipsită de poezie a trudei pescarilor, apusurile, răsăriturile, valurile, malurile, ceața, reflexele, păsăretul, imaginea răsturnată în unde – toate fost-au nemurite sârguincios prin culoare și, desigur, har. Spre a se ajunge acum la o tratare mult mai slobodă a tematicii, inclusiv de către plasticienii români. În compoziția Corneliei Dedu „Sat pescăresc” în loc de pești apare un cal, la Stela Vesa crapii zboară prin sufragerie, în vreme ce la basarabeanul Brodski ies din scorburile copacilor. Asta e, așa-i văd ei. Nu se cuvin însă confundați pictorii-de-pescari cu pictorii-pescari, care-s o specie aparte, fiind capabili să amâne un vernisaj fiindcă-i ora solunară la știucă și să trateze cu mai mare respect un buchet de râme decât unul de zambile.

Râvna cu care Bogdan Bârleanu, altfel om respectabil, gospodar și așezat, Cetățean de onoare al Iașilor, semnează în condica de prezență a Deltei acum știrbe de pește descinde și dintr-un anume fanatism, combinat cu sentimentul datoriei, ca un dat căruia trebuie necondiționat să i se supună. Cu siguranță, ce-l mână pe el în luptă este farmecul unic al Deltei. Mă-ntreb dacă nu cumva l-ar putea desluși și aparatul drog-test! Bogdan însuși încearcă să-și identifice trăirile cutezând să-și lanseze undița și-n oceanul literaturii. Cartea lui, „Bălți pensule”, pe care m-a împuternicit s-o prefațez cândva, a reeditat-o cu prilejul noii expoziții: conține mini-proze ce rememorează cu umor și belșug de sensibilitate întâmplări pline de tâlc din lumea apelor. Spune tot ce are pe suflet, fără cuvenitele măsuri de autoapărare, și, depun mărturie, deși-i și pescar, nu minte aproape deloc. Îl  avertizez că literatura nu-i tocmai bănoasă și că ar avea reale căi de chivernisire fără trădarea profesiei: de pildă, Ivica Krstici, pictor-pescar înrăit, s-a îmbogățit desenând noi tipuri de năluci pentru firma Orka. Numai că Bogdan are alte năluci: scrisul, unde nu-s perioade de prohibiție, dar depinzi strict de solunara inspirației. Îi doresc mult succes în toate cele și-l invidiez sincer că-i în Deltă acum, de unde, sunt sigur că-mi va trimite poze cu noile capturi. Internetul te ajută ca, pe desktop, să le mărești cât poftești.