Mircea Radu IACOBAN

Frumoase vremurile când pufăitoarele locomotive însuflețite de aburul victorios în veacul XIX primeau acte de naștere prin care li se atribuiau numele unor personalități de notorietate în epocă de parcă ar fi fost ființe vii! Semnalul l-au dat străbunicii și bunicii prietenilor noștri austrieci, care au botezat mașinile trenurilor din Bucovina în funcție de interesele momentului și de ponderea politico-administrativă în epocă a cutărui personaj proeminent. Una se numea Auffenberg (era, pe atunci, ministru de război), alta Kochanovski (primar la Cernăuți), alta Styrcea (deputat) ș.a.m.d. Imposibil de preluat moda la noi, unde dacă ai părăsit postul și rangul, nu prea mai ai cum să-ți păstrezi onorabilitatea numelui în prețuirea nației, ci mai degrabă se cuvine să te bucuri că ai scăpat necategorisit ca penal.

Nume din mai toată protipendada momentului, înscrise în relief pe plăci metalice turnate, defilau pe șine de la Hatna (azi, Dărmănești) la Dorna Watra: al lui Derschatta (ministrul căilor ferate), ale deputațior Grygorcea, Pino, Wassilko, Bourgygnon, Petrino ș.a.m.d. S-ar fi putut, la noi, să călătorești cu un tren remorcat de locomotiva „Băsescu”, „Câțu”,  „Dragnea”, & comp.? Orice întârziere a trenului ar aduce implicit un vot de blam titularului, și dacă locomotiva calcă niscaiva găini, ar fi înjurat demnitarul, partidul lui urmând să fie afectat la urne.

Prudenți și conștienți de efemeritatea căftănirilor, cei din spațiul mioritic au recurs la toponimice recoltate din secțiile parcursului: locomotivele se numeau Bachlui, Socola, Flămânda, Polovraci ș.a.m.d. Austriecii o țineau pe-a lor, numai că nu scoteau numele din căciulă, să le atribuie după cum bate vântul, ci corelau performanțele și caracteristicile mașinii (în special tonajul) cu importanța fericitului donator de identitate, astfel că mărunta locomotivă pentru trenuri de marfă purtătoare a numelui consilierului Stroner cântărea doar 15,5 tone, în vreme ce botezata Bleyleben (președintele Ducatului Bucovina), destinată trenurilor exprese, apăsa cântarul cu 37,9 t. Acum, la noi ar veni cam așa (actualizez tonajele): Nicușor, primar al Capitalei, 56, Șoșoacă, senator, 88 tone.                               

*

Demostene avertiza: „Cea mai bună protecție pentru oameni este să nu crezi tot ce spun oamenii!” La urma urmei, ce-or fi vrând românii? O țară „ca afară” cu orânduieli strâmbe precum cele dinlăuntru? Să se revizuiască totul, dar să nu se schimbe nimic? Păi nu se poate face omletă fără să spargi ouă! N-ai cum avea și pâinea unsă, și slănina păstrată-n pod! Că reformele lui Ciolacu n-ajung nici până la sfertul măsurii cuvenite este și evident, și explicabil: vin alegerile, n-o să-ți dea nicicum votul cel rămas fără funcție și ars la buzunar – numai că, preventiv și prudent gândit, pierderea șefiei de birou nu afectează leafa năpăstuitului: instalat pe altă cracă, urmează să încaseze aceeași retribuție! Și-atunci, care-i chichirezul? Unde-i economia la buget? Iar în plan politic, mai mare daraua decât ocaua: după un dureros șut în fund prin pierderea rangului, urmat de pupătura menținerii lefii, cel afectat va considera firesc că i s-a protejat buzunarul și profund nedrept că i s-a răpit bucuria salutului matinal cu „să trăiți, dom’șef!” Fără îndoială că, de rămas, lui îi rămâne tristețea resentimentară.

Nici o formațiune politică, fie de la guvernare, fie din opoziție, nu contestă necesitatea redimensionării aparatului funcționăresc instalat scandalos și gonflat  abuziv pe spinarea cocoșată a românilor – numai să nu să fie atinși propriii protejați. Cinstit vorbind, o reformă profundă și cât de cât adevărată nu poate fi cutezată decât după careul de alegeri de anul viitor, când riscurile asumate pot determina pagube-n sondaje, nu și în configurația structurilor politice ale momentului. N-aud nici o voce care să spună „e bine așa!”, toată lumea clamează necesitatea reformei. Ceea ce propune deocamdată Guvernul strâns cu ușa pare a fi mai mult decât necesar, dar fără răsluirea nerușinatelor pensii speciale, fără controlul real al averilor și penalizarea profitului dubios, fără reașezări în statutele multinaționalelor, fără măsuri înțelepte pentru revigorarea economiei, fără sancționarea delictelor scandaloase de teapa Clotilde și cu excluderea violenței în Parlament, totul rămâne mărunt și de fațadă. De-ar fi să crezi până la capăt contra-opinenții, ceea ce se propune va fi catastrofal pentru economie, va năpăstui și românul de rând, și antreprenorul modest, și calicul, și milionarul, într-un cuvânt, va duce țara de râpă. Din nefericire, nimeni nu spune adevărat, convingător și demonstrabil altfel cum.

Așa că, deocamdată, asta-i întrebarea momentului: altfel, cum?