Mircea Radu IACOBAN

A murit, la Moscova, scriitorul basarabean Ion Druță, membru de onoare al Academiei Române, considerat de președinta Maia Sandu în mesajul de condoleanțe „mesagerul Moldovei în lume atunci când limba și cultura noastră erau prigonite la ele acasă”. Avea 95 de ani. L-am bine cunoscut. În 1988, când și dincoace și dincolo de Prut bătea vântul dătător de speranțe al înnoirilor izbăvitoare, și când Druță își sărbătorea a 60-a aniversare, am dus, adevărată minune, Teatrul Național din Iași la Chișinău cu piesa „Păsările tinereții nostre”, una dintre cele mai adevărate și mai impresionante creații izbutite în cariera sa de dramaturg. Autograful oferit atunci pe cele patru volume de „Scrieri” (tipărite, desigur, cu alfabet chirilic) încă trăda o anume nesiguranță în mânuirea grafiei latine: „Lui MRI, în amintirea unei aventuri chișinăoane, 27 iulie 1988”. Și chiar aventură a fost – era primul teatru românesc venit la Chișinău după zeci de ani, lumea lăcrima în sală, autocarul Naționalului era acoperit de flori, șoferul le aduna seara, pentru ca a doua zi să-l găsim troienit de altele. Era prima breșă majoră în înghețatele relații culturale moldo-române, aniversarea lui Druță, desfășurată cu mult fast de-a lungul a trei zile, ca nunțile din poveste, preschimbându-se într-una dintre sărbătorile cu tâlc ale redeșteptării naționale și afirmării românității Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești. Într-o seară, în așteptarea unei emisiuni televizate în direct, am avut o lungă discuție cu aniversatul devenit de mult port-drapel al regăsirii de sine basarabe și aveam să aflu credința sa în destinul ținutului dintre Prut și Nistru. Era reținut și bănuitor, fiindcă a avut multe de tras, cărțile lui, mai totdeauna „cu probleme” și mult întârziate la tipar, au fost primite de regulă cu entuziasm de către cititori și cu evidentă ostilitate de către oficialitățile de la Chișinău (prin tradiție alcătuite în cea mai mare parte și deloc întâmplător din transnistreni). M-a întrebat în șoaptă dacă trupa Naționalului nu-i însoțită de vreun lucrător al Securității române – oficial nu era, dar... mai știi? Până la urmă am deslușit că ar fi un susținător al Unirii, dar mai degrabă ar întrevedea o Moldovă „ștefaniană” între Nistru și Carpați, cu vechea capitală la Iași. Nu ezita să susțină existența unei „limbi moldovenești”, tot latină, dar de sine stătătoare și, ca atare, deosebită de română. Asta se întâmpla acum mai bine de 30 de ani. Îmi place să cred într-o evoluție ulterioară mai aproape de adevăr a credințelor sale politice – doar despre cei plecați întru Domnul se cuvine să vorbești numai de bine. Și, la urma urmei, nu de asta îl respectăm noi, ci pentru ansamblul operei sale scriitoricești ce investighează cu originalitate și har realitățile ruralului din spațiul interriveran (romanele „Povara bunătății noastre”, „Toiagul păstoriei”, „Frunze de dor”) proza scurtă („Piept la piept”, „Ultima lună de toamnă” ș.m.a.) și mai ales creația dramaturgică (la Naționalul ieșean i-am jucat înainte de 1989 două dintre piesele sale în aceeași stagiune, fapt fără precedent în realitățile teatrale românești). Critica basarabeană a considerat că „este un ager și fin analist, un gânditor dotat cu un pronunțat spirit de observație, dar mai întâi de toate Ion Druță este un mare artist al cuvântului.” După care, biografia lui s-a mai încețoșat. În 1962 a părăsit Moldova, stabilindu-se la Moscova (și acolo a rămas) în semn de protest față de ne-libertatea într-ale creației literare de la Chișinău. N-aș crede că Moscova o fi fost chiar tărâmul slobozeniei scriitoricești absolute, a scris și a publicat cărți în capitala Rusiei, dar cele mai valoroase și mai importante rămân taman cele concepute și tipărite la baștină. Avea un apartament somptuos la Chișinău în care mai venea câte o săptămână, două din an în Paște, în ultimul deceniu mai deloc. În Basarabia a fost într-o vreme aproape zeificat și, oricum, totdeauna prețuit și respectat. La Moscova era un oarecare. Auto-exilul impus unii îl interpretează, poate exagerat, ca o dezertare. În ultimii ani trăia în singurătate și foarte modest. Prietenului nostru ieșean Șt. S. i s-a confesat cu amărăciune la sfârșitul acestei veri: „Nu știu cine mai are nevoie de mine și la Moscova, și la Chișinău”. Iată-i ultimele dorințe: „Dacă repatrierea trupului în mica mea patrie nu va fi posibilă (...) să fiu incinerat și să se ia cenușa în Moldova pentru a o îngropa pe teritoriul Lumânării Recunoștinței. Un mormânt simplu, modest și demn.”