Mircea Radu IACOBAN

În sfârșit, s-au terminat lucrările de restaurare a Muzeului ieșean de științe ale naturii! A fost înființat în 1834, și-i cel dintâi muzeu românesc. În „sala elefantului” a fost ales Cuza domnitor al Moldovei. Câtă istorie ascund pereții bătrânei case a logofătului Rosetti, construită pe la 1800 și cumpărată apoi de Societatea de medici și naturaliști (cea mai veche societate științifică din  Balcani!) spre a prezenta „bogățiile pământene și subpământene ale Moldovei, precum și ale altor părți ale lumii”! (De fapt, data actului de naștere s-ar cuveni coborâtă până la 1830, când lua ființă „Cercul ieșean de cetire medicinală.”)  Membrii Societății de medici și naturaliști erau susținători înfocați ai unirii, ceea ce explică găzduirea actului votării lui Cuza în „Sala elefantului”. De-a lungul deceniilor, Societatea s-a implicat în mai tot ceea ce a însemnat progres științific și industrial al Moldovei, a cumpărat în 1850 „telescopul cel mare de la Viena” și a înființat cel dintâi observator astronomic. În jurul clădirii s-a organizat, la începuturi, prima grădină botanică din Iași. Aici Societatea și-a stabilit sediul începând cu 1841, aici îl are și acum, în tovărășia colecțiilor și cărților adunate prin veac. Muzeul încă nu-i deschis pentru vizitatori, fiindcă se reorganizează colecțiile (300.000 de piese!). Cu ajutorul fondurilor europene s-a izbutit mai mult decât o restaurare, clădirea fiind consolidată prin aplicarea unor proceduri moderne zidăriei, podul a devenit etaj administrativ, s-au modernizat instalațiile și finisajele exterioare și interioare, s-a înlocuit în întregime mobilierul, inclusiv cel destinat spațiilor expoziționale – totul fără ca imaginea știutei clădiri vechi de 200 de ani să fie în vreun fel afectată. Șantierul a fost deschis în 2019, urmând ca Muzeul să fie redat publicului în 2021. N-a fost să fie, și, românește, s-a întârziat vreo doi ani. Nimic de comentat, ne-am obișnuit, așa e la noi, oricum, mai bine mai târziu decât niciodată! Pe timpul funcționării șantierului, colecțiile au fost, desigur, adăpostite și protejate, numai că s-a ivit o puțin obișnuită întrebare: ce facem cu elefantul? Până la urmă nu s-a aflat altă soluție decât construirea unui adăpost separat tip garaj pentru cazarea temporară a patrupedului Gaba, ajuns la Iași odată cu menajeria circului Luzzato. Răpus de bătrânețe, și-a dat obștescul sfârșit în orașul de pe malul Bahluiului – fusese adus din subcontinentul indian, de pe Gange. Rămășițe ale unui stră-strămoș de-al lui Gaba figurau deja în colecțiile Muzeului: oase masive și butucănoase de mamut, pe care mitropolitul Veniamin Costache le-a identificat după ce  fuseseră utilizate decenii în șir drept contragreutate la o fântână cu cumpănă din comuna fălticeneană Râșca. Muzeul Societății de medici și naturaliști din Iași și-a dorit „un dobitoc așa de raru”, așa că s-a deschis o listă de subscripție pentru achiziționarea mortăciunii. Nu s-a înghesuit mai nimeni să contribuie, nici măcar Domnitorul, așa că Luzzato cere în scris să i se înapoieze „chelea și ciolanele.”  După are „chelea” își pierde urmele. Scheletul rămâne la Muzeu, care cumpără „trei mașine de sfredelit ciolane, 32 ocă de piatră acră, 2 calupuri de sopon cu arsenic” și decontează 14 galbeni „bacșiș la trei arnăuți spre pază la elefant, rachiu și vin pentru slujitori.” (Mai înainte se plătiseră 50 de galbeni „la 10 casapi pentru scoaterea chelii elefantului”). În același decont se justifică 2 galbeni „bacșiș la o slughe care a adus un miel cu 3 pițioarele” și alți 7 „la stoler, pentru două skindurele”. Dar unde era pielea bietului Gaba? Greu de crezut, dar un locuitor al mahalalei Ciurchi văzând că i–a putrezit dranița pe casă, a sfeterisit pielea și a întins-o pe acoperișul cocioabei. Bătută de vânt, soare și ploi, „s-a întărit ca ferulu”. O săptămână întreagă, 25 de oameni au udat-o cu gălețile, spre a o „scoate fără să strice însăși casa pe care stătea.” A urmat scufundarea pielii în „havuzul din fața Cabinetului”, unde a zăcut „întru muiere” vreme de șase luni păzită de arnăuți. După care, lăcătușul Sereter și preparatorul Kiesen, special aduși de la Viena, au întins-o pe scheletul întărit cu tije și copci din fier, și au umplut-o cu „154 oca de câlți.” Abia în 1862, Gaba a fost înzestrat cu „doi ochi de steclă” comandați special la Aschaffenburg. După toate cele ce vor mai fi fost și se știu ori nu se știu, Gaba străjuiește și azi sala în care a fost ales Cuza Domn.