Mircea Radu IACOBAN

...dacă sunteți slabi de înger! Pentru întâia oară de când mă știu consiliez astfel! De regulă, cu orice prilej îndemn la lectură. Sigur, nu orice și oricând merită citit. Unele publicații pot fi inutile și-atât, altele de-a binelea dăunătoare. Unii  știu să se autoprotejeze înainte de a deschide cartea, drept pentru care o evită, alții, din păcate, se lasă prinși în capcana parșivă a lecturii nocive. De-am trăi șapte vieți, n-am avea barem răgazul să răsfoim tot ceea ce ne cade în mână, urmând să decidem singuri cui merită să-i acordăm interes și credibilitate și cui nu. Drept pentru care mai întâi apelăm preventiv la opiniile avizate ale criticilor din gazete, mai ales când este vorba de publicații de prestigiu care nu scriu în dorul lelii și n-aruncă vorbe-n vânt în funcție de interese publicitare ori de „grup organizat” (scuzați expresia cu iz penal).

Cartea „Viața secretă a cadavrelor” (Ed. Sapiens, București, 2022) „Chicago Sun-Times” a declarat-o seducătoare: „Nu poți doar s-o răsfoiești, fiecare amănunt este fascinant.” „Publisher Weekly” continuă pe același ton: „Extraordinar de amuzantă nu pare descrierea potrivită pentru un volum despre cadavre. Cartea lui Mary Roach este în același timp documentară, insolentă și plină de umor.” Nici „Booklist” nu face economie de laude: „Poate că Moartea este cea care râde la urmă. Până atunci însă, Mary Roach se delectează făcând haz de tot ce e macabru.” I-auzi! Haz despre cadavrele semenilor noștri!

Este o carte cât se poate de „horror” și după terminarea lecturii ai câteva nopți de vise urâte. Iată o scenă, și nu dintre cele mai terifiante: învățăcei din SUA se află la cursul de anatomie și lifting facial (ei vor fi cei care urmează să practice chirurgia estetică, să dreagă concetățenilor nasurile imperfecte, să ridice pleoape căzute și să umple canioanele ridurilor nazale): au oră de practică în laborator. Sunt repartizați câte doi la fiecare tavă. Iar pe tăvi sunt aliniate 80 de capete tăiate. „Pentru moment, fețele nu se văd. Sunt acoperite cu pânze albe în așteptarea chirurgilor. Când intri pentru prima dată în încăpere vezi doar capetele rase. Ai crede că privești un șir de bătrâni tolăniți în scaune de frizerie, cu prosoape fierbinți pe față. Situația începe să devină lugubră abia când îți croiești drum printre rânduri. Atunci vezi tăietura de sub bărbie, care nu a fost acoperită. Capetele sunt retezate și-s sângerânde.” (...)

Autoarea o întreabă pe „fata care împarte ghidurile de disecție pe mese fredonând o melodie: «Thereza, cine taie capetele?» Thereza îmi răspunde că sunt tăiate în camera din celălalt capăt al coridorului de către o femeie pe nume Yvonne.” Care, la rându-i, declară alb și impersonal: „Pur și simplu mă gândesc că-s de ceară.” Nu mai continui să citez, mai departe este și mai macabru, și mai lugubru. Dar – și aici e aici – ăsta-i adevărul adevărat și trebuie să ne recunoaștem deplina ignoranță: habar n-avem ce trebuie (trebuie?) să facă medicina pentru a-și asuma nu numai prezentul profesiei, ci și viitorul ei, asigurând progresul cunoașterii și, implicit, al științei în cetatea lui Esculap – altfel imposibil. Că morții sunt hăcuiți de suave june șefe de lucrări sigur că s-ar cuveni să ne mire, numai că autoarea a strecurat priviri indiscrete într-o lume interzisă, în care uimirea s-a sleit de secole. Nouă, muritorilor de rând, uimirea ne-a fost refuzată, totul petrecându-se în universul etanș închis al morgilor, crematoriilor și sălilor de disecție.

Poate că ne și ferim de propriile bănuieli: pur și simplu e mai bine să nu știm, ori mai degrabă chiar nu vrem să știm. „Mortul nostru” trebuie să arate cum se cuvine în minutele definitivei despărțiri, de ce să avem habar de sârmele, clemele, tampoanele, agrafele și dresurile alcătuitoare ale trucurilor cu care firmele de pompe funebre izbutesc să recompună până la falsă omorabilitate fețele celor plecați din lumea noastră?

Deși autoarea inserează în final o consistentă bibliografie, nu-i o carte făcută din cărți. Mary Roach ni le revelează pe toate cutezând curajoase incursiuni prin cotloanele medicinei legale, vorbindu-ne despre chirurgia pe cadavre, depănând poveștile macabre ale canibalismului, ale furturilor de trupuri neînsuflețite din veacurile trecute, despre descompunere, moartea la volan, moartea în cer (avioanele!), pe front, falsele decese, experimentele bizare de transplant al capului, și atâtea alte teme cernite, spre a-și pune o neașteptată întrebare finală: își va dona sau nu rămășițele medicinei legale? Se pare că... nu!

Terifiantă lectură! Rezistă cine rezistă. Culmea: cartea respiră un umor englezesc de foarte bună calitate, izvorând nu din istoriile macabre ale cadavrelor ce se cuvin respectate, ci din analizarea reacțiilor noastre când, rar, catadicsim să aruncăm o privire către misteriosul „dark” al unei lumi interzise.