Mircea Radu IACOBAN

Câte vor fi fost cărțile care nu mai sunt și cât suferă și acum cultura lumii prin dispariția operelor incendiate, furate, distruse sau pur și simplu pierdute? Neîndoielnic că nu se va afla niciodată. Cel mai înverșunat inamic al cărții pare a fi fost... focul – intenționat, accidental, cu funcție punitivă ori izbăvitoare. Mare parte din opera lui Confucius a fost sortită focului. Prudent și preventiv, vreo 250 dintre adepții ce și-ar putea aminti vreun pasaj au fost îngropați de vii. Jumătate din opera lui Spenser a dispărut în casa incendiată de răsculați (1598). Din dispoziția cenzurii, toate exemplarele piesei lui Ben Johnson „Insula câinilor” au fost arse, iar actorii somați „să uite” infamul text (1597). Operei de maturitatea a lui Molière, „L’Homme de cour”, i s-a dat foc.

La mijlocul veacului XVIII, poemul lui Pope „Alcandru” a fost mistuit de flăcări din dispoziția decanului de Westminster. Goldoni și-a ars prima sa piesă. Memoriile lui Byron au fost incendiate de editorul său, s-au mai păstrat, cine știe cum, fragmente. Heine și-a dat foc cu mâna lui propriilor poeme („Mai bine să ardă versurile decât vesificatorul”). Unul dintre cei mai mari scriitori ruși, Gogol, („Rusia literară m-a așteptat pe mine ca un fel de Mesia”) era, de fapt, ucrainean. „Suflete moarte” a apărut în 1842 cu titlul „Aventurile lui Cicikov”, cenzura obiectând că „sufletul este nemuritor”. La partea a doua a romanului, Gogol a trudit cinci ani. Și-a ars volumul al II-lea foaie cu foaie în 1852, doar că focul, copleșit de prea multă hârtie înghesuită în sobă, a mai iertat din filele damnate.

Un adevărat rug literar a mistuit mare parte dintre manuscrisele lui Richard Burton – la cererea autorului. „Kafka a voit ca manuscrisele sale să fie arse fiindcă erau sortite să doară” – scrie Stuart Kelly în „Cartea cărților pierdute”. Nu luăm în discuție rugurile „oficiale” aprinse în momentele revoluționare ori de intensă acutizare a disputelor politice, întrucât cartea, considerată sau nu nocivă, s-ar cuveni oricum păstrată în biblioteci ca martor mut al unor vremi revolute.

Bună parte a tezaurului literaturii s-a pierdut pur și simplu fără a lăsa vreo urmă. Nu s-a păstrat nici un rânduleț din poemul lui Homer „Margites”, considerat de Aristotel ca egal valoric „Iliadei” și „Odiseii.” Exilatul la Tomis, poetul latin Ovidiu, sfătuia pe cei interesați de arta cuceririi femeilor să citească numaidecât versurile faimoasei Sappho din Lesbos. Din opera căreia n-au ajuns până la noi nici una dintre cele nouă poeme sapphice. Doar șapte din cele optzeci de piese scrise de Eschil s-au păstrat, și numai în fragmente citate de alți autori ai vremii în scrierile lor. Unul dintre cele mai celebre poeme ale lui Villon, faimos în vremea lui, s-a pierdut în întregime. Se intitula... „Pârțul dracului” (!?).

Aproape toată opera lui John Skelton, pe care Erasmus îl numea „lumina și gloria literaturii engleze”, n-a ajuns până la noi. Trei dintre cele mai importante piese ale lui Racine au dispărut fără urmă.Nu se știe dacă cea mai importantă lucrare a lui Leibnitz, „Demonstratione Chatolicae”, a fost distrusă ori a rămas nescrisă – cum s-ar explica ecoul în epocă?„Parnasul” lui Camoes a fost furat și a dispărut fără urmă. Două dintre piesele lui Shakespeare s-au pierdut în întregime. Cervantes a anunțat că are în lucru un volum de nuvele, o poveste de dragoste și partea finală a dramei „Galateea”. De care posteritatea n-a avut cum să ia act. Autorul celebrei cărți „Doamna Bovary”, Flaubert, terifiat de rapida avansare a armatei prusace în Franța (1871), și-a ascuns manuscrise îngropându-le în grădina casei. Lada n-a fost recuperată niciodată și, pare-se, se află și acum sub betoanele unor magazii din Rouen.

N-o să se știe dacă Lawrence și-a pierdut geanta cu manuscrise sau i-a fost furată în gara Rading, da-i sigur că astfel au scăpat de foc, fiindcă scriitorul și-a ars apoi bună parte din operă.Hemingway n-a iertat-o niciodată pe Hadley, una dintre soțiile sale, care i-a uitat în tren unicul exemplar (ciornă) al cărții pe care tocmai o terminase...

Dacă în istoria culturală a românilor avem câteva astfel de exemple mai mult sau mai puțin similare, culminând cu autodafeurile dezmățului legionar, constatăm că nu se poate vorbi despre mari cărți iremediabil interzise sau pierdute. Cam tot ce era realmente valoros s-a tipărit și s-a păstrat, ceea ce înseamnă ori că cenzurile nu s-au arătat potente până la capăt, ori că a fost mai eficientă autocenzura malefic indusă. Așa că, paradoxal, nu-i motiv să ne bucure până la capăt absența autorilor români din lista cărților pierdute...