Mircea Radu IACOBAN

Cum multe edituri nu mai au de mult în statele de funcțiuni redactori și corectori, mi se mai solicită din când în când câte o consultare pre-editorială menită să certifice, evident neoficial, îndreptățirea tipăririi cutărui manuscris. Alții îmi declară că „m-ar onora prefața Dvs.”, unii și-ar dori o semnalare ori recenzare în presă, dar și mai mulți pur și simplu simt nevoia ca între scriitor și tipograf să existe barem un al treilea ochi cât de cât avizat îndreptat spre truditul manuscris. Nu-s singurul ce primește astfel de solicitări, mai știu confrați la care se apelează curent, așa că, nu o dată, sunt prevenit: textul „l-a citit și maestrul X, care a spus că...” Odată, nu chiar demult, mi-a fost adusă spre consultare de către familia recent dispărutului condeier o carte menită să reamintească lumii grăbite și nepăsătoare o operă poeticească nu numaidecât de vârf, dar onorabilă și cu „insule” de interes real pentru starea liricii române în veacul XXI. Observ într-o strofă un cuvânt înlocuit cu puncte-puncte și cer deslușiri. Aflu că acolo poetul scrisese „patrie” și poate ar fi mai bine ca substantivul în cauză, suspectat de rezonanțe naționalist-patriotarde, să n-apară în text. Opiniez că într-o astfel de situație (?!) ar fi mai indicat să se renunțe la întreaga poezie, nu de alta, doar s-ar zice că vremea croșetelor a răposat definitiv. Ceea ce nu-i cu putință, fiindcă în aparatul critic din finalul volumului se fac ample referiri taman la poemul cu pricina, așa că-i musai să rămână în sumar. Cu puncte-puncte? Nu bănuiesc care va fi decizia definitivă (va mai avea și editura un cuvânt de spus), dar jena față de vocabula „patrie” îmi produce îngrijorări. Antologatorii nu pot fi suspectați de inițiativa cenzurării politice (?) postume; gestul lor „preventiv” este sprijinit pe cele mai bune intenții, fiindcă poetul comisese la vârsta tinereții și unele derapaje encomiastice apte să-i primejduiască receptarea postumă. Pe bună dreptate n-au fost incluse în carte, întrucât nici nu-s definitorii pentru universul ideatic al autorului ce abandonase demult versificările ocazionale supuse fatalmente grabnicei uitări. Și iată că a mai rămas de plivit în stratul poeticesc acum onest, policrom și original, mult mai profund, mai nuanțat și mai apropiat de ființa adevărată a poeziei, cuvințelul „patrie”. Cele câteva strofe care-l conțin n-au nimic bombastic și calp-lozincard, este vorba despre o meditație mai degrabă amară asupra destinului nostru acum și aici. Cum însă să apară, în anul de grație 2023, cuvințelul „patrie” într-un text liric? Patria ar fi, în contextul european de care ne apropiem târâș-grăpiș, o noțiune „expirată” și, pare-se, compromisă de noianul versificărilor de duzină în care se rima conștiincios „țară” cu „primăvară” și „zid” cu „partid”. În trecutele vremi exista o lungă listă de cuvinte hingherite de cenzură: Dumnezeu, biserică, înger, rugăciune, disperare, moarte ș.m.a. Iată că, insidios și neoficial, se înfiripă acum o listă dacă nu a vorbelor interzise, a celor compromise și pe care-i mai bine, mai ales în poezie, să le eviți „ca să nu se creadă că”. Între ele a ajuns și biata „patrie”!

Ca orice condeier de modă veche, am pentru noțiunea de patrie un respect instinctual imposibil de detronat și-n veci neatins de vicisitudinile modelor, modelelor, prejudecăților, resentimentelor, politicalelor. Ceea ce se reflectă zilnic în oglinda televizoarelor nu-i patria cea adevărată, profundă, eternă și românească, ci o țară aflată încă în incertitudini și convulsii. Între cele două noțiuni aparent sinonime „țară” și „patrie”, cea de a doua beneficiază de cald suport afectiv, perceput cu o încărcătură vag-solemnă și acut responsabilă. Nu m-am săturat și n-o să mă satur niciodată de România patria mea, dar sunt adânc sastisit de cupiditatea clasei politice, de suficiența agresivă a diriguitorilor, de minciuna politicii cotidiene, de întristarea mută a pensionarului, de formele fără fond denunțate încă de Maiorescu și reinstalate mai abitir decât în veacul XIX, de sărăcia și obida țăranului botezat „fermier”, de mizeria spitalelor, de pornografia ridicată la rangul de „nou” și „modern” în artă, de insolența îmbogățiților, de hoția generalizată, de tot cortegiul ce însoțește, pasager vreau să cred, dureroasa tranziție a României îmbrobodite. Sper că la lansarea cărții, în loc de puncte-puncte, voi citi negru pe alb „patrie”. Până atunci, nu pot decât să constat cu întristare că: „patrie” se poate, dar... nu dă bine!